Vladimir Tismăneanu

Ca urmare a înăbușirii Primăverii de la Praga, foarte puțini cetățeni ai Europei de Est au mai avut iluzia că sistemul comunist poate fi reformat prin experimente benigne inițiate de către vreo aripă reformistă a elitei de partid. Devenise clar că Uniunea Sovietică nu va mai permite o nouă experimentare cu ideea subversivă de socialism cu față umană.

Liderii sovietici păstrau monopolul asupra interpretării marxism-leninismului și priveau orice nouă reformă drept „abatere” de la dogmă; în același timp, intelectualii critici est-europeni înțeleseseră că adevăratele cerințe ale societății, ale vieții independente a cetățenilor, nu pot fi limitate de programul restrictiv formulat de „liberalii” partidului comunist.

În 1978, Adam Michnik descria principala slăbiciune a reformismului intrapartinic: identificarea opoziției cu fundamentele lingvistice și metafizice ale unei ordini consacrate. Deși dezgustați de excesele birocratice, intelectualii critici au rămas loiali valorilor supreme ale socialismului. Sistemul lor de convingeri nu era radical diferit de ceea ce predica ideologia oficială.

Pentru masele nemulțumite, obsesivele referințe revizioniste la natura imaculată a socialismului, adulterată pasămite prin abominabilele practici staliniste, au sunat neinteresant și chiar suspect. Același Michnik compara experiențele poloneze ale lui octombrie 1956 („dezghețul polonez”) cu Primăvara de la Praga și conchidea:

„Deși a fost absența unui stimul din partea Moscovei cea care a făcut Primăvara de la Praga diferită de Octombrie polonez, o similitudine importantă este inspirația de natură intrapartinică a «mișcării pentru reînnoire». În ambele cazuri, punctele forte și slăbiciunile mișcării au fost determinate de caracterul acestei inspirații”. (Letters from Prison)

Primăvara de la Praga a fost un vlăstar târziu al hrușciovismului și, ca tendință în interiorul lumii comuniste, acesta din urmă și-a pierdut rapid puterea de atracție. Era nevoie de o abordare diferită, de o strategie acordată la vremurile conservatorismului politic brejnevist care să nu reprezinte pur și simplu o restaurație a stalinismului, ci, mai degrabă, o nouă etapă în procesul de descompunere a regimurilor comuniste.

Noua strategie trebuia să țină seamă de caracterul din ce în ce mai perimat al mitologiei fondatoare a sistemului existent, dispariția primei generații de cruciați staliniști și ascensiunea unor elite politice interesate de simpla prezervare a propriilor avantaje. Sistemul își pierduse imboldul absolutist inițial, stagnarea și imobilitatea erau principalele lui trăsături. Mecanizarea din ce în ce mai accentuată a ideologiei a scos la iveală toate crăpăturile din edificiul sistemului, care puteau fi de-acum exploatate de către opoziție.

În anii ’70, nu mai existau lideri carismatici în țările comuniste est-europene, niciun mecanism retoric sau ideologic capabil să mobilizeze largi segmente de populație și niciun zelot real dispus să apere sistemul pentru că l-ar fi considerat moral superior celui capitalist. În mod aproape imperceptibil, sistemul totalitar clasic fusese înlocuit printr-o combinație de tehnocrație, birocrație și autoritarism inert. Și mai important, principalul element psihologic care a făcut stalinismul posibil—senzația universală de neajutorare individuală—dispăruse aproape complet.

Regimurile, desigur, puteau apela încă la mijloace violente pentru a suprima opoziția și prea puțini au fost cei din opoziție care și-au imaginat posibilitatea apariției unor partide politice alternative. Era însă clar, pentru prima dată, că disidența devenise posibilă și că ea ar putea avea un impact social real.

Pe măsură ce regimurile comuniste au intrat în declin sub povara propriei ineficiențe, pe măsură ce elitele și-au pierdut sentimentul predestinării istorice și au arătat semne de nervozitate, a devenit posibil pentru o societate civilă mult timp amuțită să se reorganizeze și să se lanseze într-o bătălie pentru reconstituirea sferei publice...

Preluarea bolșevică a puterii în octombrie 1917 a deschis o perioadă de război ideologic global care ar fi putut fi oprit doar cu prăbușirea URSS, în 1991 („secolul extremelor”, așa cum numește Eric Hobsbawm această epocă, sau, spre a folosi terminologia lui George Lichtheim, mai târziu preluată de Ernst Nolte, „războiul civil european”).

Ca urmare a lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, una bazată pe fanatism, elitism, devotament neclintit față de o cauză sacră și subjugarea totală a rațiunii critice în favoarea lealității față de o autointitulată „avangardă” a unor iluminați militanți. Proclamarea exaltată a Clarei Zetkin la al treilea congres de partid al KPD (Partidul Comunist German) în 1923 a reflectat etosul unei noi religii politice pe cale să se nască: „Scoateți-vă pantofii! Pământul pe care stați este pământ sfânt. Este un teren sanctificat prin lupta revoluționară și sacrificiile revoluționare ale proletariatului rus”.

Odată cu Lenin, activistul s-a transformat într-un revoluționar de profesie (indiferent de origine, intelectuală sau proletară—Heinz Neumann sau Ernst Thälmann în KPD; Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, David Fabian sau Lucrețiu Pătrășcanu în PCR). Prin urmare, fanaticul revoluționar a căutat izbăvirea în ridicarea mișcărilor de masă (Adepții fanatici). Ea/el a reprezentat un soldat jucând cartea unei nou dobândite și virtuoase identități, validată de justețea misiunii globale (The Revolution of the Saints).

Într-o carte importantă, Claude Lefort, distinsul filosof politic francez , propunea o teză în mod deliberat controversată. Angajându-se într-o dispută cu François Furet și Martin Malia, Lefort susținea că bolșevismul (sau, în general, comunismul secolului XX) nu a fost pur și simplu un miraj ideologic (La complication: Retour sur le communisme). Ideologia a contat enorm, așa cum a demonstrat Soljenițîn, cel despre care Lefort a scris mult. Dar pasiunea ideologică singură sau voința de a impune un plan utopic nu pot explica longevitatea și intensitatea fenomenului comunist.

În spiritul sociologiei franceze (Emile Durkheim și Marcel Mauss), Lefort a susținut că ar fi mai productiv să privim comunismul ca pe un „fapt social total”. Sistemul totalitar poate fi perceput nu doar ca o superstructură emoțional-intelectuală, ci și ca un ansamblu instituțional inspirat de aceste pasiuni. Cu alte cuvinte, nu este marxismul originar format în tradiția revoluționară occidentală cel care explică tragedia sovietică, ci, mai degrabă, mutația introdusă de Lenin.

Există, fără îndoială, o tentație autoritară în inima proiectului marxist, dar ideea partidului ultracentralizat, sectar, extrem de militarizat, alcătuit dintr-o minoritate de „aleși” informați care dețin gnoza în vreme ce predică retorica egalitară pentru mase, este direct legată de intervenția lui Lenin în evoluția social-democrației ruse și europene. Noutatea revoluționară a lui Lenin constă în cultul pentru dogmă și înălțarea partidului la rangul de unic interpret legitim al adevărului revelat (o trăsătură a mișcărilor totalitare revoluționare de dreapta):

„Chiar și atunci când nu era încă un partid monolitic sau un partid unic, a combinat aceste două caracteristici în mod potențial deoarece a reprezentat Partidul-ca-Unul, nu un singur partid între altele (cel mai puternic, mai cutezător dintre ele), ci acel partid al cărui scop a fost să acționeze sub impulsul unei singure voințe și să nu lase nimic în afara orbitei sale, cu alte cuvinte, să se amalgameze cu statul și societatea”. (The Political Forms of Modern Society)

În plus, Lefort sublinia rolul prescriptiv al presupusului Cuvânt revelat ca trăsătură definitorie a totalitarismului de stânga: „Textul [Scrierea] era menit să răspundă tuturor întrebărilor apărute în cursul evenimentelor. Prezentându-se pe sine simultan ca origine și sfârșit al cunoașterii, Textul necesita un anumit tip de cititor: membrul Partidului Comunist” (La complication).

Într-adevăr, Lenin a dus la extrem ideea unei relații privilegiate între „teoria revoluționară” și „practică”. Cea din urmă se formează (materializează) pe sine în figura prezumat infailibilului partid, custode al unei omnisciențe („infailibilitate epistemică”, spre a folosi termenul lui Giuseppe di Palma) care definește și exorcizează orice îndoială ca formă a trădării.

Partidul a fost învestit cu trăsături demiurgice înlocuind de fapt clasa revoluționară—o elită înzestrată de istorie cu misiunea salvării umanității prin revoluție. Din acest punct de vedere, Robert C. Tucker a diagnosticat corect invenția lui Lenin:

„Revoluțiile nu vin pur și simplu, afirma el, ele trebuie să fie făcute iar realizarea lor necesită o organizație de revoluționari funcțională și constituită adecvat. Marx a proclamat inevitabila și iminenta pogorâre a revoluției socialiste proletare mondiale. Lenin a realizat că venirea nu era nici inevitabilă, nici în mod necesar iminentă. Pentru el—și aceasta a fost o idee fundamentală aflată la baza lucrărilor programatice ale bolșevismului său, deși nu a formulat-o niciunde în exact aceste cuvinte—nu a existat nicio revoluție în afara partidului. Extra ecclesiam nulla salus”. (Bolshevik Culture)