Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Aleksandr Zinoviev (1922–2006) avea dreptate să descrie o perfectă continuitate între prima generație stalinistă—acei oameni care au comis crimele sau care au sprijinit întreg sistemul de teroare— și funcționarul contemporan distant, rece, pseudo-sofisticat cultural (ideologic), folosindu-se de retorica marxistă pentru a ascunde un vacuum moral și intelectual.

Aleksandr Zinoviev
Aleksandr Zinoviev

Pe de altă parte, ar fi destul de greu să ne lăsăm furați de încercarea simplistă a lui Zinoviev de a identifica marxismul cu stalinismul, precum și de lipsa sa totală de interes privind tradiția „eretică” a marxismului. Zinoviev a catalogat drept irelevante toate dezvoltările „revizioniste”, întreaga moștenire hegeliano-marxistă și curentele negativ-dialectice contemporane, precum și criticismul paramarxist la adresa birocrației. El a refuzat posibilitatea unui marxism „analitic autentic”, a respins ca ipotetică și logic inconsistentă orice poziție care s-a vrut a separa doctrina originară de practica artificială: „Stalin a fost cel mai autentic și cel mai devotat marxist. ...Stalin a fost perfect adaptat procesului istoric care l-a generat” (Nous et lOccident).

Atitudinea negativă a lui Zinoviev în privința marxismului occidental, abordarea sa sceptică față de dialectica negativă și, în general, față de orice ipoteză a radicalismului filosofic, ar trebui legate de malaise-ul metafizic general al intelectualilor sovietici și est-europeni exprimat în nemulțumirea generată de „iluziile democratice” și strategiile socialiste promovate de „opoziția umanistă radicală” în societățile avansate industrial.

În orice caz, el a dovedit o anumită obtuzitate, ignorând dimensiunea libertară a rațiunii critice și subestimând divorțul absolut dintre această perspectivă și ortodoxia instituțional-birocratică. A respinge de plano validitatea și relevanța argumentelor marxiste antitotalitare a însemnat suprimarea unui segment valabil din necesarul criticism al regimurilor neo-staliniste și ștergerea unei întregi tradiții de gândire utopico-emancipatoare.

Publicarea contribuțiilor filosofice ale tânărului Marx a avut un imens impact în societățile est-europene, deoarece au fost percepute drept un adevărat manifest al libertății subiectivității, emanciparea practicii revoluționare și o abordare nelimitată vizavi de problemele sociale, economice, politice și culturale ale regimurilor de tip sovietic. Tânărul Marx a fost un aliat de preț al forțelor liberale împotriva conservatorismului politic al birocrațiilor dominante în Europa de Est; o lectură precisă a acestor scrieri a scos la lumină argumente incontestabile împotriva ordinii opresive predominante. În cuvintele lui Dick Howard, „Marx a anunțat că stafia democrației bântuie Europa”. Redescoperindu-l pe Marx, revizioniștii est-europeni au dat peste implicațiile democratice ale teoriei sale (The Specter of Democracy).

Întreaga tradiție neortodoxă marxistă a fost în cele din urmă invocată spre a participa în lupta împotriva structurilor sociale și economice rigide: de la Rosa Luxemburg la Troțki, de la tânărul Lukács și Karl Korsch la Wilhelm Reich și Erich Fromm, de la Gramsci la Sartre, la Școala de la Frankfurt, un întreg tezaur intelectual a fost invocat și dezvoltat în această ofensivă împotriva birocrațiilor autoritare. A fost precum o renaștere neașteptată a unei tradiții uitate, o osmoză evanescentă cu imposibila utopie, un efort tragic de a recrea o mentalitate complet opusă logicii filistine, autosuficiente, a elitei comuniste monopoliste.

Adoptând această tradiție marxistă și revoluționară, intelectualii revizioniști nu au renunțat în acel moment la socialism. Impulsul tânărului Marx a fost astfel unificat cu moștenirea răzvrătită a idealismului german clasic; conștiința nefericită se elibera de coerciția birocratică. A fost prin urmare logic ca reacția inversă a aparatului ideologic să constea în sprijinirea investigațiilor sociologice și filosofice atent controlate, acele zone de cercetare care evitau coliziunea cu monopolul de putere al Partidului Comunist. În mod paradoxal, garanții vigilenți ai doctrinei oficiale au devenit susținători ai cercetărilor epistemice, praxiologice și logice, încurajând deschis cândva detestatele abordări wertfrei.

Evitând orice schemă simplistă, putem distinge trei nivele fundamentale de stratificare ideologico-spirituală în cadrul societăților „birocratic-colectiviste” est-europene, în anii 1960 și 1970.

În primul rând, a existat aparatul ideologic de partid oficial, a cărui principală preocupare a fost de a păstra puritatea și integritatea doctrinei apologetice dominante și de a-i asigura hegemonia. Au existat, desigur, diferențe printre regimurile est-europene: în Ungaria, birocrații de partid vorbeau despre hegemonia marxismului, în vreme ce marxismul în România sau RDG, sau și mai precis, interpretarea de partid a marxismului, trebuia să se bucure de monopol cultural-filosofic total.

Al doilea nivel cuprinde intelectualii în care aparatul de partid avea încredere, cei care împărtășeau valorile dominante și miturile regimului. Partidul a recrutat mulți viitori aparatcici din rândurile lor, în special în câmpul cultural, determinând astfel o nouă structură socială a elitei politice.

Al treilea nivel era reprezentat de cei ale căror voci subversive și antisistem au devenit din ce în ce mai articulate, din rândurile majorității intelectuale tăcute. Acest nivel a fost cel al subgrupului provocator al disidenților și a fost alcătuit din anticomuniștii totali și din cei care au pornit-o pe calea revizionismului, dar care prin trezire la realitate au găsit deschisă ușa apostaziei.

Interacțiunea dintre aceste trei tabere, în special în ultima decadă a Blocului sovietic, reprezintă una dintre cele mai importante chei de înțelegere a sfârșitului subit și șocant al regimurilor comuniste. Respectivele lor poziții au fixat traiectoriile liberalizării și democratizării în regiune.

Alegerile din Republica Moldova au mereu semnificații ce depășesc granițele acestui stat. Este vorba de șansele unei republici din spațiul post-sovietic de a-și afirma nu doar independența, ci și opțiunea pro-occidentală și fundamental europeană, de succesul ori eșecul luptei împotriva corupției, de afirmarea statului de drept, de asumarea responsabilă a trecutului traumatic. Modelul la care mă gândesc, fără a-l idealiza, reprezintă un spectru terifiant pentru potentații de la Moscova și nu mă refer la țările baltice, care au reușit să se sustragă „îmbrățișării” moscovite acum trei decenii.

Pentru Kremlin, Republica Moldova a semnificat și semnifică o miză politică și simbolică. Mai mult, prin conflictul înghețat legat de „republica transnistreană”, de fapt o enclavă stalinistă dominată de o mafie direct legată de Moscova, este vorba de o miză geopolitică extrem de serioasă. De aici și investițiile rusești în media, conexiunile economice vizibile și invizibile, susținerea explicită și implicită a blocului comuniștilor și socialiștilor, încercările de subminare și delegitimare a forțelor democratice.

Îmi aduc perfect aminte de o conferință la care am participat la Chișinău, despre consecințele totalitarismului comunist. M-am întâlnit atunci cu membrii Comisiei „Cojocaru”, numită de fostul președinte interimar Mihai Ghimpu pentru a analiza și evalua dictatura comunistă din Republica Moldova. În timpul simpozionului, în fața Hotelului „Codru” din inima Chișinăului, am avut atunci parte de o demonstrație „antifascistă” organizată de Partidul Comuniștilor. În fruntea ei se afla ideologul formațiunii lui Voronin, Mark Tkaciuk. Am participat cu acea ocazie și la o emisiune a jurnalistei Natalia Morari pe postul „Publika”. Eram împreună cu istoricul Igor Cașu, vicepreședintele Comisiei „Cojocaru”. Ne-am trezit față-n față cu doi dinozauri leniniști. Ni s-au servit lozinci răsuflate despre „exploatarea burghezo-moșierească” exercitată de România în anii interbelici. S-au negat înspăimântătoarele cifre privitoare la goana moldovenilor (execuții, arestări, deportări în masă) în timpul regimului comunist.

Țin să menționez că Igor Cașu, asemeni colegilor săi Gh. Cojocaru, Sergiu Mustață și alți istorici autentici, au apărat întotdeauna valorile democratice și au propus un anticomunism civic-liberal, au respectat memoria tuturor victimelor dictaturii comuniste, indiferent de originea lor etnică ori socială. Este ceea ce comuniștii moldoveni n-au putut niciodată tolera sau accepta. Pentru ei, bătălia despre trecut ține de definirea prezentului și de ipotecarea viitorului în favoarea unor formule pe cât de desuete, pe atât de nocive (și, mă grăbesc să adaug, corupte).

Acesta este contextul special al postcomunismului moldovenesc. Alegerile de ieri erau sortite să determine drumul Moldovei în următorii ani, poate decenii. În orice caz, soarta a numeroși tineri moldoveni pentru care ideea de Europa reprezintă mai mult decât o sursă de inspirație. Reprezintă o aspirație!

Întrebarea care a planat mereu asupra alegerilor postcomuniste din Republica Moldova a fost dacă se va merge pe calea pro-vestică, pro-europeană, democratică, sau nu? Este calea pentru care au luptat tinerii din Chișinău, inclusiv Valeriu Boboc, mort în aprilie 2009, cu coastele rupte și cu plagă la cap în urma unor lovituri cu obiecte contondente.

Cert este că atunci când mulți proroceau Finis Moldaviae, Maia Sandu n-a capitulat. A dovedit că Moldova chiar poate ieși din marasm, că merită să lupți împotriva turpitudinii. Partidul ei, Acțiune și Solidaritate, a repurtat un scor istoric de peste 52%. Maia și echipa ei au probat trei virtuți esențiale pentru oamenii politici veritabili: inteligență morală, voință democratică și imaginație liberală. Nu există state eșuate, există doar elite falimentare. Ferice de Moldova, în acest caz.

Aș mai spune ceva, în loc de încheiere. Primul lucru care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la proiectul politic al Maiei Sandu este modernitatea sa: sincronism european în adevăratul sens lovinescian.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG