Vladimir Tismăneanu

Cazul Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954) a fost unul din cele mai interesante din Europa sovietizată pentru că tragicul personaj chiar a încercat să formuleze o „cale către socialism” românească.

Deși nu a avut vreo înclinație eretică, subtilitatea sa intelectuală (interesul pentru chestiunile teoretice) i-a ofensat deopotrivă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker. Contribuțiile sale din zona istoriei sociale și a analizelor culturale au fost îmbibate în jargon marxist, dar măcar au probat un minim respect pentru viața minții.

Pătrășcanu a fost selectat pentru un proces-spectacol românesc din motive diferite. În primul rând, atât „moscoviții”, cât și comuniștii autohtoni ai lui Dej au detestat modul în care acesta se distingea de alte elite. Își făcuse un nume prin propriile puteri și dobândise o anumită autoritate în mai larga cultură politică (urmare a rolului său esențial în negocierile și alianțele care au dus la lovitura antifascistă din 23 august 1944).

Din acest punct de vedere, lichidarea sa trebuia să servească la cimentarea unității problematice a elitei de partid; la consolidarea imaginii lui Gheorghiu-Dej în ochii lui Stalin, o demonstrație a faptului că secretarul-general român era la fel de vigilent ca oricare alt lider al Europei Est-Centrale; la instilarea unui sentiment general al mobilizării politice, atât de necesară pentru filosofia „transformativ-eroică” a unui stalinism ajuns la maturitate.

Unicitatea procesului Pătrășcanu—remarcată și de Lena Constante în tulburătoarele ei memorii reunite sub titlul Evadarea tăcută—a constat în refuzul inculpatului de a coopera cu anchetatorii săi, de a se angaja în pseudo-confesiuni autoflagelante. În mod paradoxal, scenariul stalinist al „demascării” dușmanilor de clasă la vârful elitei s-a lovit de cea mai încăpățânată rezistență tocmai în cele mai mici și bine controlate foste fiefuri ale Cominternului.

Pătrășcanu a respins atât teoria lukácsiană a „vicleniei Rațiunii” (List der Vernunft), cât și autosacrificiul masochist de tip Rubașov săvârșit pe „altarul zeiței Istorie”. De pildă, el a vorbit cu mult dispreț despre tentativele lui Belu Zilber de a emula cooperarea abjectă a lui Karl Radek cu procurorii, în speranța că acest lucru ar putea înmuia verdictul. A înțeles—și a rostit-o răspicat la proces—că este victima unei monstruoase înscenări pusă la cale de canalii politice (formulările sale exacte atunci când a trebuit să-i confrunte pe martorii acuzării recrutați dintre veteranii PCR).

Este imposibil de știut cum va fi arătat viitorul lui Lucrețiu Pătrășcanu în absența unui astfel de proces, pentru că a fost ucis imediat după farsa judiciară, în aprilie 1954. A reieșit mai târziu, așa cum a subliniat-o chiar Miron Constantinescu într-o declarație pentru „Comisia de Reabilitări” a lui Ceaușescu, că Biroul Politic nici măcar nu discutase formal sentința aplicată lui Pătrășcanu, darmite s-o și aprobe.

Ținând cont de evoluțiile din interiorul lumii comuniste, inclusiv disoluția unității monolitice moscovite și ascensiunea mișcărilor și grupurilor revizioniste neo-marxiste din alte țări est-europene, putem considera că Gheorghiu-Dej nu făcea decât să elimine singura alternativă credibilă ce putea lua ființă în partid. Eliminarea lui Pătrășcanu—și implicit a platformei politice potențial asociate cu numele său—a echivalat cu o lovitură de grație aplicată tuturor speranțelor într-un comunism național românesc autentic.

Ceea ce s-a petrecut, în schimb, a fost simularea rupturii cu Moscova, etnicizarea (românizarea) elitei, care avea prea puțin de-a face cu tradițiile naționale, și născocirea unei „ideologii românești” corporatist-etnocentrice sub Nicolae Ceaușescu...

Între 1922, când a fost aleasă pentru prima oară membră a Comitetului Central, și 1952, când a fost înlăturată de Gheorghe Gheorghiu-Dej sub acuzații simultane de deviaționism de „stânga” și de „dreapta”, Ana Pauker (n. 13 decembrie 1893–d. 3 iunie 1960) a fost unul din liderii cei mai influenți—într-adevăr, o figură tip „Pasionaria” a comunismului românesc.

Ana Pauker și-a datorat suprema autoritate contactelor privilegiate pe care le-a avut în sânul Cominternului, acolo unde era percepută, pe bună dreptate, ca o inflexibilă și absolut de încredere stalinistă. În PCR, autoritatea ei s-a consolidat după reprezentația pe care a oferit-o în timpul procesului de la Craiova din 1936 (puternic popularizat în mass media antifasciste locale și internaționale), când fusese judecată alături de viitorii ei adversari Drăghici, Moghioroș și Chișinevschi. Până în 1940, când a fost oferită, de către guvernul român, la schimb cu un politician basarabean, și a putut ajunge astfel la Moscova, Pauker a fost unul din liderii mișcării comuniste din închisori (Mislea și Dumbrăveni).

L-a cunoscut pe Gheorghiu-Dej și a avut lungi discuții cu el în penitenciarul de la Caransebeș. Militanții devotați, care dezvoltaseră un adevărat cult pentru „vajnica tovarășă Ana”, îi considerau opiniile și directivele ca fiind infailibile. Înțelegând că nicio legătură de rudenie nu poate prevala asupra loialității față de Comintern, Ana Pauker s-a abținut din a exprima vreun dubiu cu privire la procesele-spectacol de la Moscova și Marea Teroare, chiar și atunci când soțul ei, Marcel Pauker (Luximin), era împușcat ca „dușman al poporului” sovietic, în august 1938.

Sursele istorice care există confirmă susținerea necondiționată a Anei Pauker pentru vânătorile de vrăjitoare organizate de Stalin împotriva comuniștilor străini, inclusiv a elitei PCR. Este adevărat, nu s-a angajat în criticarea lui Marcel Pauker, și câteva vechi camarade chiar și-au amintit această „ezitare” în timpul investigațiilor din 1952 (de pildă, Zina Brîncu și Liuba Chișinevschi).

În același timp, așa cum a admis chiar Ana Pauker în câteva ocazii, în timpul numeroaselor discuții (interogatorii) care au urmat căderii ei din mai 1952, ea nu s-a îndoit vreodată de înțelepciunea și necesitatea Marii Terori, nici măcar de teribilele acuzații împotriva liderilor istorici ai PCR, printre care se aflau și prieteni apropiați și chiar propriul soț, tatăl celor doi copii ai săi.

După sosirea la Moscova, în toamna anului 1940, Ana Pauker a reorganizat emigrația politică românească. A fost apropiată personal de marile figuri ale Cominternului (Gheorghi Dimitrov, Vasil Kolarov, Palmiro Togliatti, Dmitri Manuilski și Maurice Thorez) și a ajuns să fie cooptată în comitetul executiv al acestuia, unde a jucat un rol important în definitivarea planurilor Kremlinului pentru România și pentru Balcani, în general.

Există dovezi că ar fi intervenit pe lângă NKVD pentru a aduce câțiva din supraviețuitorii români ai epurărilor la Moscova, inclusiv pe Vanda Nikolski (cândva membră a Politburo-ului PCR și aliată a fostului secretar general din perioada 1931–1936, Alexander Ștefanski „Gorn”), care a devenit apoi una din cele mai apropiate colaboratoare ale sale în capitala sovietică.

În lumina influenței pe care a avut-o „grupul Pauker” în luptele politice locale postbelice, cred că este necesar să ne uităm mai atent la compoziția și dinamica sa. În afara Anei Pauker și a Vandei Nikolski, alte figuri proeminente ale emigrației aveau să fie influente după război:

Vasile Luca (Luka László, activistul sindical maghiar care își luase cetățenie sovietică și servise ca membru al Sovietului Suprem Ucrainean între 1940–1941), Dumitru Coliu (militantul de origine bulgară care avea să fie mai târziu șeful Comisiei Centrale de Control a PMR și membru supleant al Politburo-ului sub Dej, 1954–1965) și Leonte Răutu (șeful Serviciului Românesc al Radio Moscova, redactor al Scînteii la sfârșitul anilor ’30, emigrat în Basarabia după anexarea ei de către sovietici).

Ideea este că identitățile politice în sânul elitei PCR au transcens diferențele etnice convenționale și au fost mai degrabă legate de experiențele personale care au conturat convingerile și memoria comună, precum Greva de la Atelierele CFR Grivița (1933), Războiul Civil Spaniol (1936–1939), închisorile și lagărele de concentrare, exilul sovietic...