În memoria dragilor mei prieteni Ágnes Heller (1929–2019) și Ferenc Fehér (1933–1994)

Au existat două generații de discipoli ai lui Georg Lukács în Ungaria: mai întâi, cei grupați în jurul Școlii marxismului critic de la Budapesta, în primul și-n primul rând A. Heller și F. Fehér. Apoi, așa-zisa „grădiniță a lui Lukács”, dintre care i-aș aminti pe György Bence și János Kis.

Primii s-au despărțit până la urmă de marxism și au avut o puternică influență intelectuală asupra unui tânăr avocat disident pe nume Viktor Orbán. Cel din urmă avea să devină unul din liderii Opoziției Democratice, președintele Democraților Liberi și un binevăzut gânditor liberal. Ágnes Heller s-a stins la 90 de ani, în 2019. Născut în 1941, Bence a murit în 2006. Kis predă filosofie politică la Universitatea Central Europeană, relocată la Viena. Viktor Orbán este premierul autoritar și xenofob al Ungariei care a forțat această prestigioasă instituție academică să-și închidă porțile la Budapesta. Arhivele Lukács din capitala ungară au fost și ele ținta unor atacuri și hărțuiri continue din partea actualului guvern autocrat.

La începutul anilor ’90, citind câteva din cărțuliile timpurii ale filosofului-disident sloven Slavoj Žižek, mi-am dat seama că Istorie și conștiință de clasă fusese una din experiențele formative ale amândurora. De ce om fi fost atât de interesați de Lukács? Poate din pricina Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann.

Până la urmă, profilul profetului comunist iezuit Leo Naphta fusese inspirat chiar de exaltatul intelectual maghiar, care avea să devină el însuși unul din experții mondiali în Mann. Însă interpretarea pe care i-o dau eu tânărului Lukács este mai aproape de critica lui Leszek Kołakowski decât de mariajul entuziast dintre Žižek și fervoarea dialectică a acestuia. Bătrânul însuși, descotorosindu-se de mare parte din patosul tinereții, a rămăs un bolșevic impenitent până în clipa morții.

### Vezi și... ###

Câteva gânduri despre pariul dialectic al lui Georg Lukács

Este exact lucrul pe care i l-a reproșat și Theodor Adorno gânditorului care i-a descris pe filosofii Școlii de la Frankfurt ca rezidenți ai Marelui Hotel Abis. Splendida locație, arătând, probabil, ca desprinsă dintr-un film de Wes Anderson, era dotată, așa cum scria Lukács, „cu fiecare confort, pe marginea unui abis, a deșertăciunii, a absurdității”.

Aș spune că, oricare vor fi fost păcatele lor, ei n-au renunțat nicicând la gândirea critică în favoarea unui partizanat statornic și orb din punct de vedere moral. Spre deosebire de Lukács, Ernst Bloch și Jean-Paul Sartre, exponenții Teoriei Critice n-au scris nicicând panegirice pentru Stalin.

Așadar, sarcasmul lui Kołakowski era complet îndreptățit atunci când răspundea afirmației lui Lukács despre cât de preferabilă este cea mai rea formă de socialism celui mai bun regim capitalist: „Avantajele socialismului albanez asupra capitalismului suedez sunt evidente” (LK). Era în 1991, cu ocazia unei conferințe organizată la Timișoara, când am întrebat-o pe Ágnes Heller cum anume își explică atașamentul bolșevic de-o viață al lui Lukács. Îmi amintesc perfect și azi răspunsul ei: „În 1918, când filosoful neo-kantian Georg Lukács, gânditorul pe care Max Weber l-a descris cândva ca pe speranța filosofiei sociale germane, a ales marxismul, în încarnarea lui leninistă, ca Weltanschauung, el s-a ales de fapt pe sine ca leninist”.

Pariul lui Lukács a fost, de aceea, o identitate, o opțiune existențială. A văzut sovietismul, în pofida tuturor „erorilor”, drept singura alternativă la dezumanizarea capitalistă. Lukács a exprimat acest optimism teleologic citând din depoziția lui Emile Zola în favoarea căpitanului Dreyfus: « La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera ».

Ceea ce rămâne din escatologia hegeliano-marxistă a lui Lukács este un sentiment frenetic al inexorabilității istorice, un chiliasm revoluționar deloc stânjenit de semnalele tragice ale realității, un cult romantic al voinței și convingerea că fiecare înfrângere conține promisiunea triumfurilor viitoare.

A fost convins că Vechea Cârtiță va continua să sape și, într-o zi, toată această suferință și tristețe va avea un final fericit. Georg Lukács a împrumutat și simbolizat pasiunea incandescentă pentru construcția Cetății lui Dumnezeu pe pământ, acel Regat al Libertății anunțat de Karl Marx și de misticul teolog politic Leo Naphta, dintr-un sanatoriu de tuberculoși elvețian, în ajunul Primului Război Mondial.

Renumitul filosof marxist occidental, critic literar și cultural Georg Lukács s-a născut pe 13 aprilie 1885, la Budapesta, și a murit pe 4 iunie 1971. Prima lui slujbă politică a fost cea de comisar al poporului pentru cultură, în 1919, în timpul scurtei Republici Sovietice Ungare. Ultima a fost cea de ministru al culturii în al doilea guvern Imre Nagy, în timpul Revoluției maghiare din 1956.

Era prin ianuarie 1972 atunci când, grație unuia din profesorii mei, am făcut rost de un permis de o lună la sala specială a Bibliotecii Centrale Universitare din București, unde se găseau cărți și reviste interzise (inclusiv Praxis). Studenții, evident, nu aveau acces la acea sală, iar eu îmi doream să citesc Istorie și conștiință de clasă, lucrare fundamentală publicată de Lukács în 1923.

Aflasem că s-ar găsi aici și o ediție franceză și, din fericire, așa era. Așa am ajuns să mă pierd în mirajul dialectic, captivat de concepte precum „reificare” și „alienare”. Atunci am înțeles de ce Grigori Zinoviev, înflăcărat bolșevic și prieten apropiat al lui Lenin, primul președinte al celei de-A Treia Internaționale (Comintern), denunțase timpuria capodoperă hegeliano-marxistă a lui Georg Lukács drept un text sedițios; sau de ce autorul prefeței, filosoful marxist heideggerian greco-francez Kostas Axelos (1924–2010), a numit-o « le livre maudit du marxisme » („blestemata carte a marxismului”).

În realitate, Lukács nu era singurul ponegrit de Zinoviev. În 1924, acesta din urmă îl numea pe gânditorul maghiar, cu deplin dispreț anti-burghez, „un profesor marxist” de teapa lui Karl Korsch, intelectualul revoluționar german care scrisese, tot în 1923, inovatoarea lucrare Marxismus und Philosophie.

Tot la bibliotecă am înțeles fascinația unor Maurice Merleau-Ponty și Lucien Goldmann pentru acea temerară provocare filosofică la adresa unui din ce în ce mai absurd marxism sovietic. Ani mai târziu, aveam să citesc Autobiografia lui Federico Sánchez scrisă de Jorge Semprún, acolo unde fostul scriitor spaniol trăit în Franța vorbea despre momentele bântuitoare de la Buchenwald, când își amintise pasaje întregi din Istorie și conștiință de clasă, pe care le știa pe de rost. Compara chiar explorările întru dialectică ale lui Lukács cu iluminantele și extrem de influentele prelegeri despre Hegel ținute la Collège de France, în 1939, de către filosoful emigrant Alexandre Kojève.

Ca o stranie coincidență, Kojève s-a născut în 1904 și a murit pe 4 iunie 1968, deci cu exact trei ani înaintea lui Lukács. Cât despre Georg Lukács ajuns la maturitate, putem spune că a fost cât se poate de scandalizat de eforturile de a reînvia această capodoperă de tinerețe a sa. Credea că asemenea concepte precum „alienare birocratică”, „subiectivitate”, „strategie” și „tactici” trebuie ancorate istoric.

Câțiva ani mai târziu, într-un interviu pentru o revistă italiană, Lukács insista asupra faptului că, în lupta dintre Stalin și Troțki, istoria îl confirmase pe primul, indiferentă la metodele barbare implicate în eliminarea unei reale sau imaginare opoziții...