Vladimir Tismăneanu

Multe din textele pe care le-am propus și transmis de-a lungul anilor la Europa Liberă au fost tot atâtea încercări de a afla „de ce”-ul eșecului utopiei marxiste. Ele au fost, sunt și vor fi scrise, țin să o spun, de pe o poziție politică și filosofică pluralistă și democratică.

Pentru mine, drama marxismului a fost că nu a acceptat ireductibilitatea spiritului, autonomia esențială a conștiinței și centralitatea individului în definirea binelui public. Nu mai puțin ruinătoare a fost repulsia fondatorului materialismului istoric față de principiul proprietății și oroarea sa față de economia de piață.

Ceea ce m-a separat de marxism și m-a apropiat de tradiția filosofică liberală a fost tocmai această insistență a liberalismului atât de bine surprinsă de Isaiah Berlin, pe drepturile individului, inclusiv deplina egalitate în fața legii și pe rolul societății civile în geneza unui spațiu democratic.

Un marxist (fie el oricât de rafinat) crede într-un sens al istoriei, într-un maniheism teleologic care va duce, mai devreme sau mai târziu, la salvarea finală. În ceea ce mă privește, cred, asemeni lui Karl Popper, că istoria are o multiplicitate de semnificații, că nu există o direcție prestabilită pe care umanitatea s-ar înscrie în chip ineluctabil.

Pe de altă parte, ar fi extrem de simplist să reducem marxismul la versiunile sale cinic-birocratice. Există în moștenirea lui Marx—au spus-o și Popper și Raymond Aron—un filon etic care se sustrage acelui doctrinarism scientist codificat sub forma materialismului dialectic. Premisa revoltei intelectualilor critici pe care i-am analizat de-a lungul timpului în textele și intervențiile mele a fost, cred eu, redescoperirea și reabilitarea dimensiunii negative din creația tânărului Marx.

Înfrânți de rezistența autoritarismului comunist, mulți din acești intelectuali s-au exilat, alții au continuat să scrie pentru samizdat, dar cei mai mulți dintre ei au ajuns, în cele din urmă, la acel scepticism vag melancolic, tolerant, antiabsolutist și postutopic, care dă măsura comportamentului democratic (merită menționată aici cartea lui Olivier Mongin, Face au scepticisme: Les mutations du paysage intellectuel ou l’invention de l’intellectuel démocratique)

Despre degradarea marxismului în experiențele de tip leninist a scris rânduri memorabile și prea puțin comentate chiar Emil Cioran, în Istorie și utopie. O filosofie născută din marile spasme sociale și morale ale secolului al XIX-lea, expresie a crizei conștiinței, economiei și politicii liberale clasice, a fost grefată pe organismul culturii politice ruse. Raționalismul mistic al istorismului hegeliano-marxist s-a logodit cu providențialismul carismatic și colectivist al nihilismului rus, zămislind o ideologie și o practică pe cât de fanatice pe atât de despotice.

Mai târziu, odată cu tancurile Armatei Roșii, modelul bolșevic avea să fie exportat în Europa de Est, unde micii Stalini locali și instrumentele lor umane vor excela în mimetism și patologică obediență față de Kremlin.

Leszek Kołakowski, distinsul filosof polonez a cărui ruptură cu marxismul a dus la scrierea celei mai devastatoare istorii a acestei doctrine, declara în 1956, când mai nutrea anumite iluzii despre renovarea „din interior” a sistemului: „Nu este socialistă acea țară ai cărei cetățeni ajung să blesteme geografia”. Ulterior, atât Kołakowski, cât și alți marxiști critici, vor trece pragul care desparte erezia de apostazie și vor scrie paginile cele mai tulburătoare de stigmatizare a utopiei marxiste.

Mărturisesc, așadar, cu mândrie că multe din analizele mele au fost inspirate din cărțile unor Kołakowski, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Ágnes Heller, Jürgen Habermas, Adam Michnik și, mai mult decât ale oricui altcuiva, ale neuitatului Ferenc Fehér.

Discipol al lui Lukács, dar nu umil ucenic, Ferenc a știut, mai bine ca nimeni altul, să rupă vraja paralizantă a unei dialectici înghețate, să rupă deci ceea ce Kostas Papaioannou numea cândva l’idéologie froide, și să resuscite, în scrierile sale, figura atât de amenințată a alterității, a individului, a singularității neînregimentate.

A înțelege trezirea din somnul dogmatic a acestor gânditori înseamnă, cel puțin pentru mine, a găsi sensul adânc al marii năruiri din 1989. Fără lunga operă de coroziune efectuată de marxiștii critici, ar fi greu de imaginat nu numai apariția mișcărilor independente gen Solidaritatea, dar și fenomenul Gorbaciov și reacția în lanț pe care acesta a provocat-o.

Nu voi osteni să o repet: Leninismul a fost o mitocrație, iar prăbușirea lui a fost asigurată de resurecția societății civile și a gândirii autonome. A crede că originile prăbușirii comunismului sunt înainte de toate economice înseamnă a plăti tribut unui determinism pe cât de plat, pe atât de miop.

A scrie istoria politică a unui partid sau mișcare leninistă înseamnă, în primul și-n primul rând, a înțelege rolurile indivizilor în luarea sau anularea unor decizii cruciale.

Chestiunile strategice sunt, desigur, importante, iar în Europa de Est au fost abordate într-un cadru aservit în chip esențial dogmei staliniste (devierea echivala cu trădarea, fie ea „obiectivă” sau „subiectivă”). Inamicii erau peste tot, în vreme ce principala datorie a militantului stalinist a fost aceea de a depista „vermina” infiltrată.

Așa cum a spus-o Franz Borkenau în World Communism, „un individ care, lucrând în partid, se face personal vinovat de eșecul revoluției devine, de fapt, mai rău decât un dușman declarat […] El este un «trădător»; pentru că în mentalitatea comunistă, fiecare eșec—nu unul obiectiv, ci eșecul realității de a se conforma Utopiei—presupune un trădător”.

În termenii obsesiei legate de dușmani (o numesc „complexul calului troian”), n-au existat diferențe fundamentale între România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker și Cehoslovacia lui Rudolf Slánský și Klement Gottwald, Ungaria lui Mátyás Rákosi și Ernő Gerő, Bulgaria lui Vulko Cervenkov, ori Germania de Est a lui Walter Ulbricht.

Pentru mintea stalinistă, detectarea inamicilor „în rândurile propriilor cadre” era chiar mai importantă decât depistarea dușmanilor de clasă evidenți, pentru că demascarea primilor era și mult mai anevoioasă. Este suficient de ușor, spunea Gheorghiu-Dej, să observi și expui ostilitatea lui Iuliu Maniu. Însă adevărații staliniști se disting prin descoperirea dușmanului invizibil care a pretins că este „unul de-ai noștri”, când în realitate subminează marile realizări ale partidului.

Această logică a inspirat lupta pentru putere în sânul partidelor leniniste din Europa Centrală și de Est de-a lungul perioadei Cominformului (1947–1953). Într-adevăr, deși Cominformul n-a avut vreodată aceeași importanță globală ca Internaționala a Treia, a furnizat totuși cadrul în care au avut loc unele dintre cele mai atroce persecuții, atât împotriva comuniștilor, cât și a anticomuniștilor, în numele apărării revoluției proletare.

Inspirate de teza maniheistă a ideologului sovietic Andrei Jdanov privitoare la un nou război internațional de clasă între două tabere (una progresistă, condusă de Uniunea Sovietică, cealaltă reacționară, condusă de Statele Unite), practica și ideologia Cominformului au echivalat cu un stalinism exacerbat și paroxistic. Epuratori și epurați, torționari și victime, cu toții au fost prinși în mecanismul infernal al lichidărilor continue, cu adevărat interminabile.

Nimeni nu se simțea sigur în acest sistem terorist, nici măcar cei mai de încredere agenți ai Moscovei. Într-o zi, Gheorghiu-Dej s-a simțit amenințat de intrigile „grupului Pauker-Luca”; a doua zi, „moscoviții” erau îndepărtați de la putere (și și-au pierdut libertatea fizică) plecând de la cele mai absurde acuzații.

Liderii Partidului Comunist Român erau participanți obedienți și disciplinați ai acestui joc, iar mișcările lor reflectau cu maximă fidelitate intențiile, interesele și așteptările Moscovei. Tot ei au avut însă o relativă marjă de autonomie: era, până la urmă, prerogativa lor aceea de a desemna victimele ca urmare a competiției pentru putere la vârful partidului. Autorii Cominformului scriseseră scenariul. Le rămânea staliniștilor români, bulgari, polonezi sau maghiari misiunea de a-l pune cel mai convingător în practică.

Merită, așadar, să examinăm principalele trăsături ale elitelor comuniste române, luptele lor fracționiste, precum și cele mai proeminente personalități care au contribuit la stalinizarea României și transformarea ei într-un docil satelit sovietic. PCR a fost personificarea unei secte revoluționare: fundamentalist în sistemul de convingeri, puternic opus oricărei forme de erezie sau gândire critică, militarist, hiper-disciplinat, conspirativ, ascetic, milenarist și profund doctrinar.