Renumitul filosof marxist occidental, critic literar și cultural Georg Lukács s-a născut pe 13 aprilie 1885, la Budapesta, și a murit pe 4 iunie 1971. Prima lui slujbă politică a fost cea de comisar al poporului pentru cultură, în 1919, în timpul scurtei Republici Sovietice Ungare. Ultima a fost cea de ministru al culturii în al doilea guvern Imre Nagy, în timpul Revoluției maghiare din 1956.

Era prin ianuarie 1972 atunci când, grație unuia din profesorii mei, am făcut rost de un permis de o lună la sala specială a Bibliotecii Centrale Universitare din București, unde se găseau cărți și reviste interzise (inclusiv Praxis). Studenții, evident, nu aveau acces la acea sală, iar eu îmi doream să citesc Istorie și conștiință de clasă, lucrare fundamentală publicată de Lukács în 1923.

Aflasem că s-ar găsi aici și o ediție franceză și, din fericire, așa era. Așa am ajuns să mă pierd în mirajul dialectic, captivat de concepte precum „reificare” și „alienare”. Atunci am înțeles de ce Grigori Zinoviev, înflăcărat bolșevic și prieten apropiat al lui Lenin, primul președinte al celei de-A Treia Internaționale (Comintern), denunțase timpuria capodoperă hegeliano-marxistă a lui Georg Lukács drept un text sedițios; sau de ce autorul prefeței, filosoful marxist heideggerian greco-francez Kostas Axelos (1924–2010), a numit-o « le livre maudit du marxisme » („blestemata carte a marxismului”).

În realitate, Lukács nu era singurul ponegrit de Zinoviev. În 1924, acesta din urmă îl numea pe gânditorul maghiar, cu deplin dispreț anti-burghez, „un profesor marxist” de teapa lui Karl Korsch, intelectualul revoluționar german care scrisese, tot în 1923, inovatoarea lucrare Marxismus und Philosophie.

Tot la bibliotecă am înțeles fascinația unor Maurice Merleau-Ponty și Lucien Goldmann pentru acea temerară provocare filosofică la adresa unui din ce în ce mai absurd marxism sovietic. Ani mai târziu, aveam să citesc Autobiografia lui Federico Sánchez scrisă de Jorge Semprún, acolo unde fostul scriitor spaniol trăit în Franța vorbea despre momentele bântuitoare de la Buchenwald, când își amintise pasaje întregi din Istorie și conștiință de clasă, pe care le știa pe de rost. Compara chiar explorările întru dialectică ale lui Lukács cu iluminantele și extrem de influentele prelegeri despre Hegel ținute la Collège de France, în 1939, de către filosoful emigrant Alexandre Kojève.

Ca o stranie coincidență, Kojève s-a născut în 1904 și a murit pe 4 iunie 1968, deci cu exact trei ani înaintea lui Lukács. Cât despre Georg Lukács ajuns la maturitate, putem spune că a fost cât se poate de scandalizat de eforturile de a reînvia această capodoperă de tinerețe a sa. Credea că asemenea concepte precum „alienare birocratică”, „subiectivitate”, „strategie” și „tactici” trebuie ancorate istoric.

Câțiva ani mai târziu, într-un interviu pentru o revistă italiană, Lukács insista asupra faptului că, în lupta dintre Stalin și Troțki, istoria îl confirmase pe primul, indiferentă la metodele barbare implicate în eliminarea unei reale sau imaginare opoziții...

Atunci când vorbim despre distincția dintre public și privat în comunism, trebuie să facem mai întâi o analiză a perioadelor. În ceea ce a fost high Stalinism (ceea ce eu numesc stalinismul dezlănțuit), chiar și registrul privat era cotropit de ideologie și dominat de frică.

Există aici, la acest capitol, o carte pe care eu o prețuiesc în mod deosebit, The Whisperers, de Orlando Figes, care arată cum, în Rusia stalinistă și chiar mai târziu, soțul îi ascundea soției originea sa socială. În același fel, soția camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se șușotea, se vorbea în șoaptă, dar nu mai mult. Rezistența fusese cu siguranță zdrobită, sugrumată.

Odată cu destalinizarea, începută în momentul morții lui Stalin, pe 5 martie 1953, se produc apoi tot mai multe breșe în acest sistem etanș, închis, blindat, cuirasat. Are loc ceea ce numim revolta spiritului, în unele țări mai puternic—precum în Polonia și Ungaria—, în altele mai timid— precum în România, Bulgaria și Cehoslovacia. Cercurile de amici devin cercuri de discuții private. Tot în această perioadă crește și numărul delatorilor și renasc bancurile, care erau în sine o sfidare a continuumului dominației prin intermediul umorului.

Să citim corespondența dintre Matei Călinescu și Ion Vianu și vom vedea cum oamenii continuau să gândească și chiar să vorbească. La rându-i, regimul reacționa cum știa: prin represiune. Procesul lotului Noica–Pillat, debutat pe 24 februarie 1960, era, de fapt, o acțiune punitivă și profilactică.

Din perspectiva statului comunist, intelectualii trebuiau învățați minte. Era pedagogia totalitară în acțiune—la fel și acțiunea Securității împotriva Meditației Transcendentale, în anii ’80. Au existat, desigur, mecanismele cooptării, ale constituirii unui fals consens prin corupție ideologică și prin stimularea oportunismului.

Regimul a avut o mască modernizantă, neîndoios, își căuta legitimitatea în strategiile urbanizării, industrializării, alfabetizării, ale construcției culturii de masă. Să recitim, spre exemplu, Bietul Ioanide și Scrinul negru de George Călinescu. Se cultiva mistica „Lumii Noi”, care avea nevoie de „Omul Nou”.

Prima fază a comunismului în Europa Centrală și de Est a oferit și șansa mobilității sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirma și Ștefan Andrei în memoriile sale. În felul lui, Ștefan Andrei a personificat „Omul Nou”: lipsit de îndoieli, devotat, fără memorie și loial în chip necondiționat intereselor nomenclaturii.

Aș spune, însă, că a fost vorba de o modernizare specioasă, falsă, apocrifă. Se impunea un model de industrializare revolut. Dar chiar și disidentul Aleksandr Zinoviev, în cartea sa despre Stalin, vorbea despre identificarea multor subiecți ai statului comunist cu promisiunile egalitariste, cu colectivismul proclamat urbi et orbi. Ideologia era o codificare a minciunii, însă era vorba de o minciună care suna pentru mulți ca o muzică frumoasă.

Familia era „nucleul de bază al societății”, afirmau manualele oficiale. Broșura lui Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, a fost ani de zile lectură obligatorie la cursurile de marxism. Era, deci, firesc ca familia să fie impregnată de valorile sistemului. Sărbătorile erau reconstruite ritualic în funcție de ideologie. „Moș Crăciun”, de pildă, devenea, după modelul sovietic, „Moș Gerilă”.

Nicolae Ceaușescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi într-una de tip nou, socialistă. Națiunea însăși era definită ca un fel de uriașă familie. Loialitățile de familie trebuiau înlocuite prin atașamente politice. Organizațiile de pionieri și UTC propagau exact acest lucru.

Ceea ce ignorau însă politrucii era sufletul uman, „omul interior” despre care a scris poetul polonez Aleksander Wat. Într-adevăr, sufletul nu poate fi înregimentat!