Atunci când vorbim despre distincția dintre public și privat în comunism, trebuie să facem mai întâi o analiză a perioadelor. În ceea ce a fost high Stalinism (ceea ce eu numesc stalinismul dezlănțuit), chiar și registrul privat era cotropit de ideologie și dominat de frică.

Există aici, la acest capitol, o carte pe care eu o prețuiesc în mod deosebit, The Whisperers, de Orlando Figes, care arată cum, în Rusia stalinistă și chiar mai târziu, soțul îi ascundea soției originea sa socială. În același fel, soția camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se șușotea, se vorbea în șoaptă, dar nu mai mult. Rezistența fusese cu siguranță zdrobită, sugrumată.

Odată cu destalinizarea, începută în momentul morții lui Stalin, pe 5 martie 1953, se produc apoi tot mai multe breșe în acest sistem etanș, închis, blindat, cuirasat. Are loc ceea ce numim revolta spiritului, în unele țări mai puternic—precum în Polonia și Ungaria—, în altele mai timid— precum în România, Bulgaria și Cehoslovacia. Cercurile de amici devin cercuri de discuții private. Tot în această perioadă crește și numărul delatorilor și renasc bancurile, care erau în sine o sfidare a continuumului dominației prin intermediul umorului.

Să citim corespondența dintre Matei Călinescu și Ion Vianu și vom vedea cum oamenii continuau să gândească și chiar să vorbească. La rându-i, regimul reacționa cum știa: prin represiune. Procesul lotului Noica–Pillat, debutat pe 24 februarie 1960, era, de fapt, o acțiune punitivă și profilactică.

Din perspectiva statului comunist, intelectualii trebuiau învățați minte. Era pedagogia totalitară în acțiune—la fel și acțiunea Securității împotriva Meditației Transcendentale, în anii ’80. Au existat, desigur, mecanismele cooptării, ale constituirii unui fals consens prin corupție ideologică și prin stimularea oportunismului.

Regimul a avut o mască modernizantă, neîndoios, își căuta legitimitatea în strategiile urbanizării, industrializării, alfabetizării, ale construcției culturii de masă. Să recitim, spre exemplu, Bietul Ioanide și Scrinul negru de George Călinescu. Se cultiva mistica „Lumii Noi”, care avea nevoie de „Omul Nou”.

Prima fază a comunismului în Europa Centrală și de Est a oferit și șansa mobilității sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirma și Ștefan Andrei în memoriile sale. În felul lui, Ștefan Andrei a personificat „Omul Nou”: lipsit de îndoieli, devotat, fără memorie și loial în chip necondiționat intereselor nomenclaturii.

Aș spune, însă, că a fost vorba de o modernizare specioasă, falsă, apocrifă. Se impunea un model de industrializare revolut. Dar chiar și disidentul Aleksandr Zinoviev, în cartea sa despre Stalin, vorbea despre identificarea multor subiecți ai statului comunist cu promisiunile egalitariste, cu colectivismul proclamat urbi et orbi. Ideologia era o codificare a minciunii, însă era vorba de o minciună care suna pentru mulți ca o muzică frumoasă.

Familia era „nucleul de bază al societății”, afirmau manualele oficiale. Broșura lui Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, a fost ani de zile lectură obligatorie la cursurile de marxism. Era, deci, firesc ca familia să fie impregnată de valorile sistemului. Sărbătorile erau reconstruite ritualic în funcție de ideologie. „Moș Crăciun”, de pildă, devenea, după modelul sovietic, „Moș Gerilă”.

Nicolae Ceaușescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi într-una de tip nou, socialistă. Națiunea însăși era definită ca un fel de uriașă familie. Loialitățile de familie trebuiau înlocuite prin atașamente politice. Organizațiile de pionieri și UTC propagau exact acest lucru.

Ceea ce ignorau însă politrucii era sufletul uman, „omul interior” despre care a scris poetul polonez Aleksander Wat. Într-adevăr, sufletul nu poate fi înregimentat!

Cazul Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954) a fost unul din cele mai interesante din Europa sovietizată pentru că tragicul personaj chiar a încercat să formuleze o „cale către socialism” românească.

Deși nu a avut vreo înclinație eretică, subtilitatea sa intelectuală (interesul pentru chestiunile teoretice) i-a ofensat deopotrivă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker. Contribuțiile sale din zona istoriei sociale și a analizelor culturale au fost îmbibate în jargon marxist, dar măcar au probat un minim respect pentru viața minții.

Pătrășcanu a fost selectat pentru un proces-spectacol românesc din motive diferite. În primul rând, atât „moscoviții”, cât și comuniștii autohtoni ai lui Dej au detestat modul în care acesta se distingea de alte elite. Își făcuse un nume prin propriile puteri și dobândise o anumită autoritate în mai larga cultură politică (urmare a rolului său esențial în negocierile și alianțele care au dus la lovitura antifascistă din 23 august 1944).

Din acest punct de vedere, lichidarea sa trebuia să servească la cimentarea unității problematice a elitei de partid; la consolidarea imaginii lui Gheorghiu-Dej în ochii lui Stalin, o demonstrație a faptului că secretarul-general român era la fel de vigilent ca oricare alt lider al Europei Est-Centrale; la instilarea unui sentiment general al mobilizării politice, atât de necesară pentru filosofia „transformativ-eroică” a unui stalinism ajuns la maturitate.

Unicitatea procesului Pătrășcanu—remarcată și de Lena Constante în tulburătoarele ei memorii reunite sub titlul Evadarea tăcută—a constat în refuzul inculpatului de a coopera cu anchetatorii săi, de a se angaja în pseudo-confesiuni autoflagelante. În mod paradoxal, scenariul stalinist al „demascării” dușmanilor de clasă la vârful elitei s-a lovit de cea mai încăpățânată rezistență tocmai în cele mai mici și bine controlate foste fiefuri ale Cominternului.

Pătrășcanu a respins atât teoria lukácsiană a „vicleniei Rațiunii” (List der Vernunft), cât și autosacrificiul masochist de tip Rubașov săvârșit pe „altarul zeiței Istorie”. De pildă, el a vorbit cu mult dispreț despre tentativele lui Belu Zilber de a emula cooperarea abjectă a lui Karl Radek cu procurorii, în speranța că acest lucru ar putea înmuia verdictul. A înțeles—și a rostit-o răspicat la proces—că este victima unei monstruoase înscenări pusă la cale de canalii politice (formulările sale exacte atunci când a trebuit să-i confrunte pe martorii acuzării recrutați dintre veteranii PCR).

Este imposibil de știut cum va fi arătat viitorul lui Lucrețiu Pătrășcanu în absența unui astfel de proces, pentru că a fost ucis imediat după farsa judiciară, în aprilie 1954. A reieșit mai târziu, așa cum a subliniat-o chiar Miron Constantinescu într-o declarație pentru „Comisia de Reabilitări” a lui Ceaușescu, că Biroul Politic nici măcar nu discutase formal sentința aplicată lui Pătrășcanu, darmite s-o și aprobe.

Ținând cont de evoluțiile din interiorul lumii comuniste, inclusiv disoluția unității monolitice moscovite și ascensiunea mișcărilor și grupurilor revizioniste neo-marxiste din alte țări est-europene, putem considera că Gheorghiu-Dej nu făcea decât să elimine singura alternativă credibilă ce putea lua ființă în partid. Eliminarea lui Pătrășcanu—și implicit a platformei politice potențial asociate cu numele său—a echivalat cu o lovitură de grație aplicată tuturor speranțelor într-un comunism național românesc autentic.

Ceea ce s-a petrecut, în schimb, a fost simularea rupturii cu Moscova, etnicizarea (românizarea) elitei, care avea prea puțin de-a face cu tradițiile naționale, și născocirea unei „ideologii românești” corporatist-etnocentrice sub Nicolae Ceaușescu...