Vladimir Tismăneanu

Până la sfârșitul conducerii lui Nikita Hrușciov în toamna anului 1964, devenise destul de clar, atât în URSS, cât și în Europa de Est, că reforma sistemică din interior condusă de către o intelighenție liberă în gândire și operând în limitele permisibilului definite de partid, a încetat să fie o opțiune viabilă.

În același timp, prioritatea epistemologică a revizionismului în Blocul sovietic a constat în concentrarea metodologiei istorice marxiste pe marxismul însuși. Cu alte cuvinte, istoricitatea marxismului, momentul conștiinței de sine marxiste a fost central pentru reinventarea adevăratei valori a negativității ca un spațiu nou pentru afirmarea particularității împotriva falsei universalități glorificate de către sistem. Direcția hegeliano-marxistă părea cea mai adecvată pentru asumarea unei legitimități metafizice, acea sursă spirituală care exprima și simboliza aceleași ambiții, obsesii, anxietăți și speranțe.

În timpul aprigelor polemici din anii 1930, Karl Korsch postulase clar semnificația și conținutul înclinat spre răzvrătire al dialecticii marxiste, iar marxiștii critici est-europeni nu au ezitat să-i adopte punctul de vedere, ba chiar să meargă dincolo de pozițiile cristalizate în Marxismus und Philosophie: gânditorul marxist avea obligația să pună accentul pe dimensiunea filosofică a marxismului, energia negativă a dialecticii, „în contrast cu disprețul manifestat anterior, în forme diferite dar cu același rezultat, de către varii curente ale marxismului, față de elementele filosofice revoluționare ale doctrinei create de Marx și Engels” (Marxisme et philosophie).

Campionii teologiei neodogmatice au fost, desigur, filosofii oficiali sovietici și est-germani care se specializaseră în urmărirea celui mai mic semn de eterodoxie: în RDG, de la teoreticianul-șef al partidului, Kurt Hager, la oameni precum Manfred Buhr sau Wilhem-Raymund Bayer, ideologii est-germani nu au ratat nicio ocazie de a combate și eradica erezia revizionistă.

Din acest punct de vedere, consider că ar fi imprecis să credem, alături de L. Kołakowski, că mentalitatea exclusiv-dogmatică tradițională a fost aproape complet înlocuită de către o abordare cinică, strict pragmatică, specifică noului tip de birocrat comunist. Desigur, cea mai intolerantă generație de clerici ideologici a dispărut după 1960, dar nimeni n-ar trebui să suspecteze cohortele ulterioare de aparatcici de înclinație liberală sau umanistă. Moral și psihologic, ei au aparținut unei generații diferite de cea a „preoților” evocați cândva de Kołakowski. Ei nu au fost implicați personal în crimele staliniste și nu au avut niciun motiv să caute raționalizări istorice, deși din punct de vedere politic trebuie că au împărtășit aceleași valori ca predecesorii lor. Ei erau „în mod obiectiv” prizonierii aceleiași logici falacioase (Principalele curente).

Aparatcicii indiferenți, amorfi din punct de vedere ideologic, cu a lor simulată rezervă axiologică, au fost de fapt un element eficient al suprastructurii autoritar-birocratice care funcționa atât de bine: ei nu aveau nimic în comun cu filosofia marxistă sau etica socialistă; au ignorat „superb” problemele stânjenitoare ale responsabilității istorice.

Spre a-l parafraza pe Engels, principala lor sarcină era să corecteze logica faptelor contradictorii, să modeleze și să lămurească asupra istoriei, în pofida tuturor evidențelor, în vreme ce se petrece marșul imuabil către comunism. Au avut o singură convingere, un singur crez absolut; au adulat un singur dumnezeu; au cinstit doar o singură valoare politică: propria lor supraviețuire birocratică, accesul de durată la putere, dreptul lor de a domina, de a dicta și de a teroriza.

Și-au abandonat toate pretențiile de comunicare credibilă, veridică, subminând astfel miturile escatologice și de susținere ale marxism-leninismului. Cu toate acestea, spre exemplu printre liderii sovietici grupați în jurul lui Leonid Brejnev, „influența de durată a marxism-leninismului ca sursă a legitimității și limbaj al politicii, împreună cu o înrădăcinată perspectivă stalinistă, a produs o neîncredere profundă față de Occident și o susceptibilitate durabilă privind apelurile «revoluționare» și politicile expansioniste” (Russia and the Idea of the West).

Nomenclatura neo-stalinistă a păstrat loialități puternice față de o versiune radical simplificată a sfintei scripturi marxist-leniniste: „[Brejnev] credea că a face acum ceva «ne-marxist» era inadmisibil—întregul partid, întreaga lume, erau cu ochii pe el. Leonid Ilici era foarte slab în [chestiuni de] teorie și asta îl durea foarte tare” (The System: An Insider’s Life in Soviet Politics).

Preocupat de „al doilea dezgheț” al lui Nikita Hrușciov, dejiștii au încercat să reziste stalinizării printr-o strategie naționalistă menită să amăgească intelighenția locală și să micșoreze clivajul dintre elita de partid și populație.

În realitate, elita comunistă românească s-a dovedit extrem de iscusită în construirea unei platforme a anti-destalinizării în jurul conceptelor de industrializare, autonomie, suveranitate și mândrie națională. Pentru Gheorghiu-Dej, ideea era să mențină relații apropiate cu liderii sovietici fără a le emula însă eforturile de distrugere a mitului lui I. V. Stalin.

Lupta împotriva „cultului personalității” însemna pentru români confirmarea alurii lor internaționaliste și cultivarea imaginii nucleului conducător de partid ca avanpost al ortodoxiei leniniste. Principalele două evenimente care au avut loc în PMR la începutul anilor ’60, Congresul al III-lea (20–28 iunie 1960) și Plenara Comitetului Central (30 noiembrie – 5 decembrie 1961), au subliniat nevoia industrializării forțate pentru a genera susținerea în masă a partidului și ranforsa pretențiile patriotice „antihegemonice” ale echipei lui Dej. Accentul pe devotamentul total al liderilor față de interesele naționale avea să devină un element central al strategiei partidului de ademenire a intelighenției și maselor.

Gheorghiu-Dej s-a asigurat mai întâi că această emergentă linie politică indigenă nu va irita Kremlinul. La marile conferințe și simpozioane comuniste internaționale, delegații români au sunat mai pro-sovietici decât colegii maghiari sau polonezi. În vara anului 1958, atunci când, sub presiune chineză, Moscova a calificat noul program al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia drept „revizionist”, românii au susținut fără rezerve poziția Kremlinului.

Cel puțin la nivel oficial, relațiile dintre conducerile PMR și PCUS nu fuseseră niciodată mai calde. Bazat pe documente din arhivele PCR, se pare, în orice caz, că nu acesta a fost adevărul complet: cu varii prilejuri, Dej a insistat în discuțiile sale private că partidul pe care îl păstorea se maturizase și că relațiile dintre țările socialiste ar trebui să fie guvernate de principiile egalității totale și independenței naționale.

În același timp, pe măsură ce conflictul dintre Moscova și comuniștii albanezi se adâncea, Dej s-a plasat de partea sovieticilor. Implicit (ceva ce știa foarte bine), acest lucru a însemnat că Bucureștiul era gata să susțină Kremlinul în iminenta ciocnire cu comuniștii chinezi, „patronii” liderului comunist albanez Enver Hoxha. Moscova privea partidul românesc drept cel mai loial și a decis să folosească un eveniment organizat la București în iunie 1960 ca pe o „repetiție cu costume” pentru un atac împotriva Albaniei (și, deci, a lui Mao) la conferința comunistă mondială din noiembrie.

Nikita Hrușciov, prim secretar al Comitetului Central al PCUS și președinte al Consiliului de Miniștri al Uniunii Sovietice, a participat în persoană la Congresul al III-lea al PMR, după cum au făcut-o și alte figuri-cheie ale comunismului global. Congresul a demonstrat unitatea conducerii PMR și faptul că Dej se afla în deplin control al partidului; mai mult, evenimentul nu genera schimbări majore în privința politicilor de partid.

Ghiță Ionescu a fost cel care a remarcat obtuzitatea discursurilor și absența oricărei examinări reale a evenimentelor dramatice ale deceniului anterior—undele de șoc de după Congresul XX al PCUS, Revoluția din Ungaria, marile epurări intrapartinice din 1957–1958 sau campaniile și procesele derulate împotriva intelectualilor și studenților români: „Intervențiile din timpul Congresului au clamat o serie de succese pe toate fronturile, dar n-au existat niciun fel de trimiteri la progresul destalinizării. Și nici măcar alegerile pentru Comitetul Central și Politburo nu au arătat nicio schimbare de personal, care ar fi putut [în principiu] anunța schimbări de politică”. (Comunismul în România)

Importanța Congresului al III-lea al PMR rezidă în lansarea unui program economic pe termen lung (extins până în 1965) menit să ducă la industrializarea masivă a țării, cu accent pe metalurgie și industriile constructoare de mașini. Congresul a luat în discuție rezultatele planului cincinal anterior și a aprobat o schiță a noului plan pe șase ani.

Principala prioritate a ambelor planuri a fost construirea unei enorme oțelării la Galați. În ceea ce privește agricultura, Gheorghiu-Dej a raportat la Congres că circa 680.000 de familii țărănești, deținătoare a 1.8 milioane de hectare de pământ, nu erau încă incluse în sectorul socialist. Cu toate acestea, a afirmat că procesul de colectivizare a agriculturii românești se va sfârși în 1965 (în realitate, încheierea colectivizării avea să fie anunțată încă din aprilie 1962).

În același timp, Congresul a aprobat o mobilizare de masă fără precedent pentru îndeplinirea obiectivelor economice ale partidului. Pentru români, exploatarea propriului potențial industrial, pe lângă sectorul agricol, însemna o chestiune de demnitate națională, iar politica economică a României avea să devină un motiv de gâlceavă între Moscova și București în aprilie 1964, atunci când comuniștii locali au publicat o „declarație” despre criza comunismului global, sfidând cu trufie pretenția supremației sovietice asupra Blocului.

Semințele acestui conflict erau încă străine delegaților și observatorilor străini la al III-lea Congres, convinși cu toții că relațiile dintre Moscova și București sunt mai apropiate ca oricând...