Traian Ungureanu

Probabil toate știrile sînt false. Fără excepție. Nu numai știrile premeditat inventate sau falsificate (așa numitele ”fake news”) dar și celelate știri, aparent normale și bine susținute de fapte. În mod normal, nimeni nu face analiza logico-filozofică a știrilor ci, dimpotrivă, acceptă că știrile pe care le ascultă în fiecare zi sînt „ce se întîmplă”. Nu exact „ce se întîmplă” dar destul de aproape de ce e adevărat și credibil. Cine ascultă știrile plecînd de la supoziția că ascultă, vede sau citește fapte descrise cu onestitate nu e naiv. E doar unul din partizanii veterani dar depășiți ai bunului simț. În mentalitatea acestui tip de consumator de știri, lumea și pățaniile ei sînt un teritoriu larg dar simplu și ordonat. Pe tot întinsul lui, se întîmplă tot felul de lucruri care nu pot depăși, însă, anumite reguli și limite. Astfel, binele și răul, adevărul și minciuna, meritul și fățărnicia, valoarea și lipsa ei sînt clar definite și nu pot fi confundate cu altceva.

Problema acestei mentalități pînă nu demult generale e că regula generală pe care conta, adică modul de organizare a realității, s-a schimbat și cuprinde, acum, și negația regulii. Adică e o oglindă care reproduce realitatea spre a întoarce spre ea o imagine îmbunătățită. Mai clar spus, știrile adevărate nu se mai reduc, astăzi, la anunțuri și enunțuri de tipul ”Ieri, am fost la piața X și l-am văzut pe Y”. Această știre aparent elementară a pierdut tot ce avea. Ea e, acum, parte a politicii iar politica e partea cea mai turbulentă a împotrivirii la realitate. Enunțul celui care spune că a fost la piață și a văzut acolo pe cineva a fost înlocuit de știrea care spune „Trebuie să facem ceva pentru că așa nu mai merge!”.

În spatele acestei știri se află într-adevăr o realitate simplă. Cel ce vorbește a fost, într-adevăr, ieri, la Piața X și s-a întîlnit acolo cu Y. Dar Y a cumpărat ceva scump, a povestit cît îi place cutare Partid și a amintit că fiica lui a terminat, ieri, cutare Universitate. Primitorul acestor informații a reacționat transformînd aceste date în știrea pe care a livrat-o acasă: ” Trebuie să facem ceva pentru că așa nu mai merge!”.

De altfel chiar formula care vorbește de „consumatori de știri” anunță că lucrurile nu mai țin doar de existența datelor și faptelor ci de o nevoie stimulată pînă la dependență. Știrile pe care le ”consumăm” toată ziua nu mai sînt fapte, date și idei reale ci fapte, date și idei reale pregătite pentru consum. Ele satisfac dorința noastră de a ne considera informați dar și dorințele celor ce fac sau aduc știri. Și ei au ceva de spus și folosesc realitatea drept pretext. Uneori premeditat (ca tunci cînd produc ”fake news”), alteori cu convingerea că spun ceva îndreptățit și moral (așa cum face autorul concluziei bazată pe știrea despe întînirea din Piața X). În ambele cazuri e vorba de un fel de a vorbi prin știri, așa cum înveți să folosești o limbă străină pentru că limba maternă ți se pare prea săracă. Știrile de care sîntem împresurați și asaltați sînt, arareori, altceva decît propriile noastre dorințe și convingeri ca realitate confirmată de realitate. Dacă pare prea complicat, e pentru că e complicat. În fond. știrile false nu sînt întotdeauna un produs grosolan. De cele mai multe ori, calitatea primă a știrilor false e tocmai rafinamentul care transformă o realitate în imaginea convingerilor noastre. Exemplele sînt peste tot și, în același timp, nicăieri. Obișnuința și legătura lor intimă cu simțămintele autorului fac știrile false sau incorecte aproape imposibil de depistat. Cîteva exemple foarte răspîndite și acceptate, în următoarea postare. În orice caz, toate vorbesc despre caracterul natural, aproape inevitabil, al deformării care falsifică foarte credibil pînă și știrile așa zis corecte.

Figura cheie a vremurilor care au transformat Rusia în propriul inamic mental, cultural, politic și moral e ”intelighenția”. Acest cuvânt apărut în Rusia anilor 1860 e ușor de răstălmăcit astăzi. El nu e în nici un fel totuna cu ”intelectualul” de astăzi, deși cuprinde și acest înțeles. În Rusia secolului XIX, ”intelighenția” desemnează cu totul altceva decât un grup cu gîndire autonomă. Dimpotrivă, membru al ”intelighenției” e oricine își pune profesia și vocația în paranteze pentru a sluji un ideal public superior. Membrii ”intelighenției” sînt mereu de recunoscut și vor să fie recunoscuți după un anumit fel de viață, după un anume fel de a se îmbrăca, de a mînca și, chiar, de a întreține relații amoroase libere. Acest grup select va subordona orice unei ”Idei” radicale, unei ideologii care urmărește schimbarea lumii și e cauționată de bine moral și confirmată de adevărul științific.

Un bagaj uriaș de argumente și alibiuri pozitive stă la dispoziția radicalilor ”inteighenției”. Ei nu au cum să greșească pentru că sînt apostoli ai binelui și cunoașterii. Certitudinile sunt legate strict de o doctrină fixă și dau, astfel, o politică infailibilă. În consecință, pentru un adevărat membru al ”intelighnției” ruse, totul e politic și subordonat politicii. Nu există neutralitate și nici un element cotidian nu mai scutit de interpretare politică. În aceste condiții, orice e posibil, totul e justificat iar răspunderea morală dispare, chiar atunci cînd e vorba de crimă sau distrugere materială. La curtea Țarului, membrii ai familiei Imperiale sau înalți funcționari de stat privesc cu înțelegere sau chiar cu simpatie asasinatele care înlătură figuri oficiale și repetă concluzia după care, în fond, idealurile și mobilurile morale superioare explică violența. Teroriștii revoluționari, anarhiștii și agitatorii care cer refondarea lumii sînt ”martiri” și merită simpatia publică. Orice rău, orice daună și orice lovitură dată lumii existente sînt binemeritate și lăudate. Scrisorile aristocrației sau ale lumii culturale sînt interceptate de serviciile secrete și puse în fața Țarului care poate citi negru pe alb că profesori, medici, scriitori și politicieni își doresc asasinarea membrilor familiei Imperiale. În cel mai bun caz, liderii politici refuză să își declare sprijinul pentru revoluționari dar nu acceptă niciodată să îi condamne deschis.

În 1909, un grup select de politicieni și intelectuali conduși de Peter Struve, fost Prim Ministru și una din cele mai ascuțite minți ale veacului, crede că a venit momentul să se opună public valului pro-anahist și publică un volum polemic de analize critice asupra ”Intelighenției”. Eseurile semnate de politicieni, filozofi și teologi de vîrf sunt, cu siguranță tot ce s-a scris mai viu și mai profund despre starea unei lumi cuprinse de furie destructivă. Rezultatul: oprobiul general. Autorii sunt contestați, insultați și, practic, înlăturați din viața instituțiilor și a cercurilor înalte. Majoritatea morală și etică era deja fixată și dominată, de la un cap la altul al cercurilor emancipate rusești.

Într-adevăr, spectacolul e înfricoșător. O lume supra-educată, pînă mai ieri rezonabilă și mereu dominată, dacă nu chiar ahtiată de dorința de moralitate, își găsește menirea și certitudinile într-o religie unică, severă și devastatoare. Tot ce există trebuie distrus. Realitatea trebuie reclădită fără îndurare, urmînd Binele prescris de Doctrină. Dreptatea Universală va aduce egalitatea și va pune capăt suferințelor celor mulți. Adevărat, partizanii acestei Idei au o imagine fictiv-idealizată despre țărani și muncitori. Mai mult, revoluționarii de vîrf disprețuiesc profund exact categoriile pe care le exaltă în teorie. Mai tîrziu, Lenin însuși, beneficiarul acestui cumul de conformism elitar, va observa că muncitorii nu trebuie crezuți sau lăsați de capul lor, pentru că, singuri, nu vor face mai mult decât un sindicat. Masele au nevoie, chiar fără să o știe, de o avangardă vizionară, de Super Inițiații Revoluției care le vor ghida spre lumină, adevăr și dreptate.

Ce scapă gândurilor noastre de astăzi e că nu suntem primii. La 1880-1900, Rusia era, categoric, în situația pe care noi o trăim astăzi. O hipnoză politică fără anti-dot cuprinsese elitele și domina fără rival gîndirea și simțirea lumii ruse. Mecanismul acestei transformări rămîne același: mai dgerabă, frica de a nu face figură de retrograd și de adversar al binelui și progresului. Adeziunea și energia militantă se instalează pe treptele cucerite de spaima stîrnită de spectrul inferiorității morale. Dorința de a ilutsra și de a te ilustra prin Bine, spre a nu fi considerat instrument al Răului, a secerat tot ce era cugetare morală în Rusia secolului XIX. Drumul spre Rvoluție și crimă era deschis. Roadele acestei calamități morale înfloritoare au fost culese prompt de apostolii infernali ai Revoluției. Imediat după acapararea puterii, bolșevicii au suprimat masa de creduli care le-a netezit calea. Ceka a început prin a lichida fizic Partidul Kadet, apoi ”intelighenția”, apoi presa, parlamentul, alegerile și orice persoană suspectată de abateri de la noua credință.

Marea literatură rusă de după 1850 a descris această tragedie din mers și a lăsat timpurilor viitoare un avertisment complet. Asemănările și identitățile cu acele timpuri bizare sunt mai mult decât vizibile, astăzi, la un secol distanță. Occidentul euro-american reia, în mod paradoxal și tragic, epoca prin care Rusia a trecut acum mai bine de un secol. O face, desigur, cu certitudinea că nu repetă istoria și că e ferit de excesele și pericolele care au zguduit lumea inferioară a Rusiei anilor 1900.

Dar asta numai pentru că istoria se repetă și cei mai mulți refuză să citească ce le-au lăsat scris culturile anterioare. Clasicii ruși sînt, din acest motiv, tot mai uitați și mai clasici.