Traian Ungureanu

Dacă e adevărat că istoria se repetă, atunci e de crezut că tot ea lasă în urmă o colecție bogată de corpuri delicte. Martori și mărturii, fapte și idei, convingeri și angajamente se strâng într-o descriere amănunțită a timpului și dau ceva ce poate servi, în viitor, celor ce nu își înțeleg vremurile. Acest catalog complicat și precis se numește, în genere, literatură și e, adesea, confundat cu exercițiul estetic gratuit al literelor frumoase. Însă nimic nu ilustrează mai bine gravitatea literaturii și nu înlătură mai convingător ipoteza estetismului pur decât situațiile în care istoria unei epoci e reprodusă de o literatură de mare calibru și lăsată spre înțelegere veacurilor ce vin.

Cazul marii literaturi ruse din ultima jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX e remarcabil. În mai puțin de 100 de ani de cultură scrisă, o literatură vastă și matură a dat lumii romane, proză scurtă, teatru și reflecție de o pătrundere și calitate aroape neverosimile. Începînd cu 1840-50 și continînd pînă în primele decenii ale secolului XX, o serie neverosimilă de scriitori au creeat capodopere în serie și au fixat, astfel, cea mai mare generație literară a Europei moderne. Turgheniev(1818-1883), Tolstoi (1828-1910) și Dostoievski (1821-1881) sînt, fără îndoială, figurile cele mai faimoase, într-un șir de creatori excepționali, aproape imposibil de epuizat și de explicat. Cehov (1860-1904) și Gogol (1909-1852), Goncharov (1812-1891) și Saltikov-Schedrin (1826-1889) fac parte din aceeași literatură strălucită și vizionară pe care o încheie, tîrziu, mult după 1920, geniul unor Bulgakov (1891-1940), Platonov (1891-1951) și Soljenițin (1918-2008).

Calitatea și densitatea acestei cascade de opere majore sînt cu totul ieșite din comun, însă trăsătura cea mai tulburătoare a acestei epoci de creație e vizibilă, probabil, abia acum. Astăzi, după mai bine de un secol, această mare literatură pare oglinda premonitorie și fidelă a epocii pe care o trăim acum. Aproape tot ce s-a scris și gîndit în extraordinara literatură rusă de după 1850 e la dispoziția noastră ca o enormă carte de istorie și, mai mult, ca un manual de îndreptat umanitatea într-un moment critic, altfel de neînțeles. Cu alte cuvinte, frământările și patimile, absurditățile și violența morală sau fizică pe care vremurile noastre le acumulează fără oprire sunt prezente, descrise și explicate cu o acuratețe tragică în marea literatura rusă de după 1850.

Înainte de orice, povestea pe care o datorăm acestei literaturi e povestea unei lumi care își pierde credințele și se transformă într-o forță distrugătoare, dirijată de vîrfurile societății. Demonii (1872) lui Dostoievski și forțele morale infernale descrise de Tolstoi în scrieri ca Religie și Moralitate (1893) vorbesc despre o lume pe care o cunoaștem, astăzi, și o confundăm, aproape reflex, cu un prezent fără comparație și precedent. Dar scriitorii ruși ai generațiilor de după 1850, vorbesc exact despre figurile, tentațiile, puterile și convingerile care conduc, astăzi, mersul lumii. Umanitatea agitată și contradictorie descrisă de ei e, în mod straniu, lumea noastră.

Asemănarea e atît de puternică încît a produs, deja, cîteva analize remarcabile. Gary Saul Morson, poate cel mai bun cunoscător contemporan al culturii ruse moderne, a meditat alarmat asupra spectacolului moral și politic pe care îl repetăm astăzi, exact în parametrii descriși de scriitorii ruși ai secolelor trecute. În alt loc, analizele lui Morson ating detalii de istorie și cultură șocante prin continuitatea care le transportă din secolul XIX în prezentul occidental imediat. O serie de intervenții similare, datorate altor autori, pun aceeași problemă și remarcă un paralelism amenințător.

E vorba, în principal, de enorma dislocare mentală care a mutat elitele Rusiei într-o direcție neașteptată și aparent absurdă. Radicalizarea completă a lumii intelectuale, artistice, științifice, academice și patriciene a înghițit, aproape fără excepție, așa numita „intelighentsia” rusă și pus în mișcare un agregat formidabil de propagat idei revoluționare. Un val de angajamente morale, opinii și acțiuni de sprijin au făcut din înlăturarea și distrugerea ordinii existente obiectivul unic, moral superior și nenegociabil al lumii bune ruse. Pare greu de crezut astăzi, dar, deja, la 1870-80, cugetarea unică a claselor educate, ba chiar a cercurilor de la Palat și a administrației de stat ruse erau confiscate și convertite la credința în răsturnarea lumii existente. Între 1905 și 1910, mai bine de 5000 de funcționari de stat au fost uciși de organizații secrete revoluționare iar numărul actelor de violență politică a trecut de 20000. Toată această campanie terorist-militantă a fost îmbrățișată, finanțată, justificată și sanctificată de lumea elitelor rusești. Universitățile, cercurile literare, saloanele aristorcatice, scriitorimea și filozofii, gazetele, partidele democratice și progresiste au găsit absolut imposibil să schițeze vreun gest împotrivă și au reușit foarte ușor să se ralieze noului curent.

Un partid ca Democrat Constituționalii (Kadet) a reușit chiar să se explice declarând că a condamna violența și anarhia ar fi moartea morală a partidului. Toată lumea bună devine, în cursul acestei epoci febrile, o trusă, un set de unelte concrete și morale ale noii credințe revoluționare.

E de crezut că, după un prim mandat entuziast, politica și politicianismul vor eroda reputația politicienilor cu care începe epoca nouă. Asta contează mai puțin decât se crede. Pe de o parte, pentru că generația veche a partidelor clasice și-a irosit credibilitatea și reputația. Adevărul e că, în 30 de ani, „garda veche” a făcut puțin, adică a conservat un sistem care i-a adus mari cîștiguri de rețea și nu a modificat radical realitatea internă. Falimentul generației care iese acum din scenă e incontestabil și îi aparține în întregime. Probabil, nici nu putea fi altfel. În absența unei schimbări revoluționare în 1989-1991,la începutul vremurilor noi, epoca post-comunistă nu putea fi decît asta: o epocă post-, adică urmarea epocii precedente și nu opusul ei radical. A doua împrejurare importantă pentru viitor vine din capacitatea demografică a generației noi care va guverna în fața unui adversar încă puternic dar în retragere. Așadar, chiar dacă primii 4 ani de mandat vor fi urmați de discreditare parțială, nimic nu spune că direcția se va schimba. Schimbările de adminstrație politică vor fi posibile (deși dificil) dar epoca încheiată nu mai poate fi reanimată iar epoca nouă nu mai poate fi curmată. Genrația veche nu poate comunica dincolo de cercul propriilor alegători care se împuținează iar generația nouă e perfect înțeleasă de un număr în creștere de alegători. Ca de atîtea ori, cultura dictează într-un fel adesea neînțeles de cei ce continuă să creadă în determinismul economic și politic strict. Căci sfîrșitul epocii vechi și începutul epocii noi sînt, de fapt, victoria unui nou tip de idei și convingeri, a unui nou limbaj și, în genere, a unor noi credințe. Dacă nu e prea mult spus, o nouă religie cotidiană a invadat și cucerit societatea.

Din acest motiv, noua epocă și noua ei generație titulară își sînt perfect suficiente. Ele vor face față insuccesului previzibil al primilor ani. În fond, ele stau pe o cultură dominantă, pe un limbaj și o agendă care le satisfac nevoile, fie și prin simpla enunțare verbală sau simbolică. Aici e diferența. În noul sistem de valori al generației care vine la putere, agenda e cheia iar articularea ei e, deja, un semn de succes suficient pentru adepți și alegători. Genericele mari, pe care le putem numi clișee pozitive, și declarațiile repetate de intenție care promit noi extinderi ale progresului sînt cheia. În politica noii generații, obiectivele eco, comunintar-sexuale, identitare și administrarea drepturilor sînt decisive și imbatabile prin enunț. Logica programatică a faptului e mai puțin importantă decît logica simbolică. E de observat că noii lideri nu mai sînt carismatici. Dimpotrivă, discursul lor e plat și tehnic, ne-pasional și încărcat exerciții care bifează termeni și teme. E suficient pentru un public nou care a fost educat și a crescut în cultul virtualului. Pentru acest noun tip de alegător, satisfacția simbolică e fundamentală. El se va îmbăia în terminologie și imagine și se va considera bine guvernat de lideri și partide care îi furnizează mediul simbolic favorit. Confirmarea practică e mai puțin importantă. Evocarea repetată a temelor fixe e esențială. Dar asta nu face din generația nouă o putere mai puțin reală și existentă.

Problema epocii în care tocmai intrăm e coexistența generațiilor. Noua generație nu are nici unpunct de legătură și comunicare cu generația veche. Și invers. Din acest notiv, conflictul are datele unei schisme religioase ireductibile și poate genera tulburări sau, dimpotrivă, izolare resentimentară. E exact scenariul activ, acum, în Berlarus, unde ambele generații au convingeri radical divergente și se exclud reciproc fără variante de reconciliere. Acceași sciziune e pluazibilă după alegerile prezidențiale de pe 1 noiembrie din Moldova. E de crezut că o victorie reală sau proclamată a genrațeiei vechi va fi contestată masiv de generația nouă și ar putea conduce la mișcări de stradă violente. O recentă analiză compartivă găsește paralele convingătoare între cazurile Belarus și Moldoiva. Aceeași saturație religioasă desparte societatea în două grupuri ostile și ireconciliabile. Diferența față de România e dată de absența sau prezența susținerii externe pentru grupul generațeiei vechi. Nu e greu de văzut că, în România, ceea ce s-a numit occidentlizare a fost alimentat de experineța contactului (prin migrație și educație) cu Vestul Eduropei și de tutela politică și retorică a UE. Treptat, după 30 de ani de experiență, un nou limbaj și o nouă orientare mentală au înlocuit obișnuințele sociale. În fond, nu trebuie uitat că popularitatea unor concepte ca stat de drept, anti-corupție sau infrastructură civilă e la fel de comună în noul val și la fel de detestată în valul vechi pe cît erau noțiuni ca emancipare și Constituție, în secolul XIX. Influența occidentală e, din nou cheia. În România ea se apropie de fructificare politică totală și nu are rival, căci generația veche nu mai poate conta pe sprijinul și intervența unui centru de putere extern. În Moldova, ca și în Belarus, acest centru există. Cunoscut ca rețea de interese și presiune rusească, el cînttărește, încă, enorm. Însă apariția epocii noi poate fi doar întîrziată.