Traian Ungureanu

E de crezut că, după un prim mandat entuziast, politica și politicianismul vor eroda reputația politicienilor cu care începe epoca nouă. Asta contează mai puțin decât se crede. Pe de o parte, pentru că generația veche a partidelor clasice și-a irosit credibilitatea și reputația. Adevărul e că, în 30 de ani, „garda veche” a făcut puțin, adică a conservat un sistem care i-a adus mari cîștiguri de rețea și nu a modificat radical realitatea internă. Falimentul generației care iese acum din scenă e incontestabil și îi aparține în întregime. Probabil, nici nu putea fi altfel. În absența unei schimbări revoluționare în 1989-1991,la începutul vremurilor noi, epoca post-comunistă nu putea fi decît asta: o epocă post-, adică urmarea epocii precedente și nu opusul ei radical. A doua împrejurare importantă pentru viitor vine din capacitatea demografică a generației noi care va guverna în fața unui adversar încă puternic dar în retragere. Așadar, chiar dacă primii 4 ani de mandat vor fi urmați de discreditare parțială, nimic nu spune că direcția se va schimba. Schimbările de adminstrație politică vor fi posibile (deși dificil) dar epoca încheiată nu mai poate fi reanimată iar epoca nouă nu mai poate fi curmată. Genrația veche nu poate comunica dincolo de cercul propriilor alegători care se împuținează iar generația nouă e perfect înțeleasă de un număr în creștere de alegători. Ca de atîtea ori, cultura dictează într-un fel adesea neînțeles de cei ce continuă să creadă în determinismul economic și politic strict. Căci sfîrșitul epocii vechi și începutul epocii noi sînt, de fapt, victoria unui nou tip de idei și convingeri, a unui nou limbaj și, în genere, a unor noi credințe. Dacă nu e prea mult spus, o nouă religie cotidiană a invadat și cucerit societatea.

Din acest motiv, noua epocă și noua ei generație titulară își sînt perfect suficiente. Ele vor face față insuccesului previzibil al primilor ani. În fond, ele stau pe o cultură dominantă, pe un limbaj și o agendă care le satisfac nevoile, fie și prin simpla enunțare verbală sau simbolică. Aici e diferența. În noul sistem de valori al generației care vine la putere, agenda e cheia iar articularea ei e, deja, un semn de succes suficient pentru adepți și alegători. Genericele mari, pe care le putem numi clișee pozitive, și declarațiile repetate de intenție care promit noi extinderi ale progresului sînt cheia. În politica noii generații, obiectivele eco, comunintar-sexuale, identitare și administrarea drepturilor sînt decisive și imbatabile prin enunț. Logica programatică a faptului e mai puțin importantă decît logica simbolică. E de observat că noii lideri nu mai sînt carismatici. Dimpotrivă, discursul lor e plat și tehnic, ne-pasional și încărcat exerciții care bifează termeni și teme. E suficient pentru un public nou care a fost educat și a crescut în cultul virtualului. Pentru acest noun tip de alegător, satisfacția simbolică e fundamentală. El se va îmbăia în terminologie și imagine și se va considera bine guvernat de lideri și partide care îi furnizează mediul simbolic favorit. Confirmarea practică e mai puțin importantă. Evocarea repetată a temelor fixe e esențială. Dar asta nu face din generația nouă o putere mai puțin reală și existentă.

Problema epocii în care tocmai intrăm e coexistența generațiilor. Noua generație nu are nici unpunct de legătură și comunicare cu generația veche. Și invers. Din acest notiv, conflictul are datele unei schisme religioase ireductibile și poate genera tulburări sau, dimpotrivă, izolare resentimentară. E exact scenariul activ, acum, în Berlarus, unde ambele generații au convingeri radical divergente și se exclud reciproc fără variante de reconciliere. Acceași sciziune e pluazibilă după alegerile prezidențiale de pe 1 noiembrie din Moldova. E de crezut că o victorie reală sau proclamată a genrațeiei vechi va fi contestată masiv de generația nouă și ar putea conduce la mișcări de stradă violente. O recentă analiză compartivă găsește paralele convingătoare între cazurile Belarus și Moldoiva. Aceeași saturație religioasă desparte societatea în două grupuri ostile și ireconciliabile. Diferența față de România e dată de absența sau prezența susținerii externe pentru grupul generațeiei vechi. Nu e greu de văzut că, în România, ceea ce s-a numit occidentlizare a fost alimentat de experineța contactului (prin migrație și educație) cu Vestul Eduropei și de tutela politică și retorică a UE. Treptat, după 30 de ani de experiență, un nou limbaj și o nouă orientare mentală au înlocuit obișnuințele sociale. În fond, nu trebuie uitat că popularitatea unor concepte ca stat de drept, anti-corupție sau infrastructură civilă e la fel de comună în noul val și la fel de detestată în valul vechi pe cît erau noțiuni ca emancipare și Constituție, în secolul XIX. Influența occidentală e, din nou cheia. În România ea se apropie de fructificare politică totală și nu are rival, căci generația veche nu mai poate conta pe sprijinul și intervența unui centru de putere extern. În Moldova, ca și în Belarus, acest centru există. Cunoscut ca rețea de interese și presiune rusească, el cînttărește, încă, enorm. Însă apariția epocii noi poate fi doar întîrziată.

Un sfîrșit de epocă nu e niciodată just, înțelept sau amabil dar nici vinovat sau nemeritat. E doar inevitabil. În acest punct, trebuie spus că un sfîrșit de epocă nu e totuna cu o schimbare de regim politic, deși e, adesea, însoțit de o asemenea răsturnare. Astfel, rezultatele alegerilor locale încheiate duminică în România au fost deja interpretate ca un șoc politic soldat cu un dezastru electoral și de partid pentru ”garda veche”. E adevărat, partidele mari și tradiționale ale ultimilor 30 de ani au pierdut zone și orașe cheie iar candidații mișcărilor noi și atipice au cîștigat poziții la care nu puteau visa fără să se acopere de ridicol, acum doar cîțiva ani. Bucureștiul are un primar fără palmares politic, venit din afara lumii de partid. Timișoara a mers mai departe și a ales primar un cetățean german, foarte bun vorbitor de limbă română dar fără legături de sînge cu România. Răsturnarea politică e dramatică dar nu explică mare lucru. Cine crede că are în față doar o schimbare de opțiuni de vot sau o răzgîndire energică a alegătorilor rămîne la suprafață și lucrează cu observații superficiale.

### Vezi și... ###

România: în pofida pandemiei, participarea la alegerile locale a fost aproape egală cu 2016

În spatele, marilor schimbări politice confirmate de alegerile locale din România se află ceva mult mai însemant și profund decît alternanța regimurilor politice. Schimbarea adusă de alegerile locale anunță clar un sfîrșit de epocă. Din acest punct de vedere, ce s-a întîmplat în România e semnificativ pentru o zonă mult mai largă care include și Republica Moldova. E vorba de acea parte a spațiului est-european în care apune, abia acum, epoca mult prelungită a lumii post-comuniste. După o succesiune reușită care a permis, în 1989-1991, transferul de putere de la generația comunistă la succesorii lor recrutați din interior și după 30 de ani de prelungire a acestei formule sub diverse nume și organizări, epoca hegemoniei sociale comuniste și post-comuniste s-a încheiat. Prin comunism se înțelege, în acest caz, mai degrabă suma obișnuințelor, limitelor și convingerilor de viață ale generațiilor care au avut atingere cu comunismul și a liderilor politici produși de această vecinătate, înainte și după 1989.

Sfîrșitul de epocă semnalat de alegrile locale din România trebuie bine înțeles. Iar asta e cu atît mai dificil și chiar neplăcut cu cît presupune amărăciunea și frustrarea a nenumărați oameni care se simt depășiți de o lume nouă pe care nu o mai pot nici înțelege, nici influența.

Înainte de orice, încheierea epocii începută acum 30 de ani e rezultatul direct al transformărilor demografice și culturale. La un loc, aceste două curente, adesea subestimate, dat fiind caracterul lor nepalpabil și gradual, au cumulat o forță fără titlu și structură dar sprijinită tacit de trecerea timpului. Generația care avea în jur de 30 de ani în 1989, adică ultima generație educată de politica și valorile regimului comunist, iese din scena pe care o ocupă, acum, aproape în întregime, generația care a trăit prima copilărie în comunism sau s-a născut imediat după 1989. În 2020 , aceste două curbe demografice s-au întîlnit și au creat spațiul pentru schimbarea vizibilă de la alegerile locale. Dar evoluția demografică ar fi fost lipsită de consecințe fără evoluția culturală. Astfel, generația care e acum pe punctul de a prelua puterea și direcția generală a României e prima generație pe care a educat-o altcineva. Nu tradiția, nici consensul național-patriotic, nici sistemul de obișnunințe sociale de la fața locului - așa cum a fost el construit după 1945. Noua generație aflată acum, la 30-40 de ani, e educată de valori și tehnologii noi, situate complet în afara cadrului local. E vorba de un grup social bine descris de un comentator ca „Tineri care vor să fie reprezentați de primari și parlamentari cu care au senzația că pot bea o bere, pot discuta despre ultimul film Netflix, despre un city break la Praga sau despre o școală bună pentru copii.” În momentul 2020, acest grup social a ajuns, purtat de presiunea demografică, să răstoarne datele clasice și să devină elecotratul majoritar. În marile orașe universitare și în capitală, ponderea acestui grup (cu vîrste între 25 și 49 de ani) e, deja, majoritar, și evoluția va continua în aceeași direcție. S-a vorbit de efectul curios pe care epidemia de coronavirus l-a jucat în alegeri, ținînd acasă în special alegătorii mai în vîrstă care dădeau grosul votului tradițional. E sigur așa dar acest detaliu de moment nu schimbă cadrul general favorabil noii majorități sociale și electorale. Importanța acestei mutații de valori e esențială. Ea poate fi subestimată ușor dar nu mai poate fi contrazisă și, pentru multă vreme, învinsă.