Figura cheie a vremurilor care au transformat Rusia în propriul inamic mental, cultural, politic și moral e ”intelighenția”. Acest cuvânt apărut în Rusia anilor 1860 e ușor de răstălmăcit astăzi. El nu e în nici un fel totuna cu ”intelectualul” de astăzi, deși cuprinde și acest înțeles. În Rusia secolului XIX, ”intelighenția” desemnează cu totul altceva decât un grup cu gîndire autonomă. Dimpotrivă, membru al ”intelighenției” e oricine își pune profesia și vocația în paranteze pentru a sluji un ideal public superior. Membrii ”intelighenției” sînt mereu de recunoscut și vor să fie recunoscuți după un anumit fel de viață, după un anume fel de a se îmbrăca, de a mînca și, chiar, de a întreține relații amoroase libere. Acest grup select va subordona orice unei ”Idei” radicale, unei ideologii care urmărește schimbarea lumii și e cauționată de bine moral și confirmată de adevărul științific.
Certitudinile sunt legate strict de o doctrină fixă și dau, astfel, o politică infailibilă
Un bagaj uriaș de argumente și alibiuri pozitive stă la dispoziția radicalilor ”inteighenției”. Ei nu au cum să greșească pentru că sînt apostoli ai binelui și cunoașterii. Certitudinile sunt legate strict de o doctrină fixă și dau, astfel, o politică infailibilă. În consecință, pentru un adevărat membru al ”intelighnției” ruse, totul e politic și subordonat politicii. Nu există neutralitate și nici un element cotidian nu mai scutit de interpretare politică. În aceste condiții, orice e posibil, totul e justificat iar răspunderea morală dispare, chiar atunci cînd e vorba de crimă sau distrugere materială. La curtea Țarului, membrii ai familiei Imperiale sau înalți funcționari de stat privesc cu înțelegere sau chiar cu simpatie asasinatele care înlătură figuri oficiale și repetă concluzia după care, în fond, idealurile și mobilurile morale superioare explică violența. Teroriștii revoluționari, anarhiștii și agitatorii care cer refondarea lumii sînt ”martiri” și merită simpatia publică. Orice rău, orice daună și orice lovitură dată lumii existente sînt binemeritate și lăudate. Scrisorile aristocrației sau ale lumii culturale sînt interceptate de serviciile secrete și puse în fața Țarului care poate citi negru pe alb că profesori, medici, scriitori și politicieni își doresc asasinarea membrilor familiei Imperiale. În cel mai bun caz, liderii politici refuză să își declare sprijinul pentru revoluționari dar nu acceptă niciodată să îi condamne deschis.
În 1909, un grup select de politicieni și intelectuali conduși de Peter Struve, fost Prim Ministru și una din cele mai ascuțite minți ale veacului, crede că a venit momentul să se opună public valului pro-anahist și publică un volum polemic de analize critice asupra ”Intelighenției”. Eseurile semnate de politicieni, filozofi și teologi de vîrf sunt, cu siguranță tot ce s-a scris mai viu și mai profund despre starea unei lumi cuprinse de furie destructivă. Rezultatul: oprobiul general. Autorii sunt contestați, insultați și, practic, înlăturați din viața instituțiilor și a cercurilor înalte. Majoritatea morală și etică era deja fixată și dominată, de la un cap la altul al cercurilor emancipate rusești.
Într-adevăr, spectacolul e înfricoșător. O lume supra-educată, pînă mai ieri rezonabilă și mereu dominată, dacă nu chiar ahtiată de dorința de moralitate, își găsește menirea și certitudinile într-o religie unică, severă și devastatoare. Tot ce există trebuie distrus. Realitatea trebuie reclădită fără îndurare, urmînd Binele prescris de Doctrină. Dreptatea Universală va aduce egalitatea și va pune capăt suferințelor celor mulți. Adevărat, partizanii acestei Idei au o imagine fictiv-idealizată despre țărani și muncitori. Mai mult, revoluționarii de vîrf disprețuiesc profund exact categoriile pe care le exaltă în teorie. Mai tîrziu, Lenin însuși, beneficiarul acestui cumul de conformism elitar, va observa că muncitorii nu trebuie crezuți sau lăsați de capul lor, pentru că, singuri, nu vor face mai mult decât un sindicat. Masele au nevoie, chiar fără să o știe, de o avangardă vizionară, de Super Inițiații Revoluției care le vor ghida spre lumină, adevăr și dreptate.
Nu suntem primii
Ce scapă gândurilor noastre de astăzi e că nu suntem primii. La 1880-1900, Rusia era, categoric, în situația pe care noi o trăim astăzi. O hipnoză politică fără anti-dot cuprinsese elitele și domina fără rival gîndirea și simțirea lumii ruse. Mecanismul acestei transformări rămîne același: mai dgerabă, frica de a nu face figură de retrograd și de adversar al binelui și progresului. Adeziunea și energia militantă se instalează pe treptele cucerite de spaima stîrnită de spectrul inferiorității morale. Dorința de a ilutsra și de a te ilustra prin Bine, spre a nu fi considerat instrument al Răului, a secerat tot ce era cugetare morală în Rusia secolului XIX. Drumul spre Rvoluție și crimă era deschis. Roadele acestei calamități morale înfloritoare au fost culese prompt de apostolii infernali ai Revoluției. Imediat după acapararea puterii, bolșevicii au suprimat masa de creduli care le-a netezit calea. Ceka a început prin a lichida fizic Partidul Kadet, apoi ”intelighenția”, apoi presa, parlamentul, alegerile și orice persoană suspectată de abateri de la noua credință.
Marea literatură rusă de după 1850 a descris această tragedie din mers și a lăsat timpurilor viitoare un avertisment complet. Asemănările și identitățile cu acele timpuri bizare sunt mai mult decât vizibile, astăzi, la un secol distanță. Occidentul euro-american reia, în mod paradoxal și tragic, epoca prin care Rusia a trecut acum mai bine de un secol. O face, desigur, cu certitudinea că nu repetă istoria și că e ferit de excesele și pericolele care au zguduit lumea inferioară a Rusiei anilor 1900.
Dar asta numai pentru că istoria se repetă și cei mai mulți refuză să citească ce le-au lăsat scris culturile anterioare. Clasicii ruși sînt, din acest motiv, tot mai uitați și mai clasici.