Traian Ungureanu

Figura cheie a vremurilor care au transformat Rusia în propriul inamic mental, cultural, politic și moral e ”intelighenția”. Acest cuvânt apărut în Rusia anilor 1860 e ușor de răstălmăcit astăzi. El nu e în nici un fel totuna cu ”intelectualul” de astăzi, deși cuprinde și acest înțeles. În Rusia secolului XIX, ”intelighenția” desemnează cu totul altceva decât un grup cu gîndire autonomă. Dimpotrivă, membru al ”intelighenției” e oricine își pune profesia și vocația în paranteze pentru a sluji un ideal public superior. Membrii ”intelighenției” sînt mereu de recunoscut și vor să fie recunoscuți după un anumit fel de viață, după un anume fel de a se îmbrăca, de a mînca și, chiar, de a întreține relații amoroase libere. Acest grup select va subordona orice unei ”Idei” radicale, unei ideologii care urmărește schimbarea lumii și e cauționată de bine moral și confirmată de adevărul științific.

Un bagaj uriaș de argumente și alibiuri pozitive stă la dispoziția radicalilor ”inteighenției”. Ei nu au cum să greșească pentru că sînt apostoli ai binelui și cunoașterii. Certitudinile sunt legate strict de o doctrină fixă și dau, astfel, o politică infailibilă. În consecință, pentru un adevărat membru al ”intelighnției” ruse, totul e politic și subordonat politicii. Nu există neutralitate și nici un element cotidian nu mai scutit de interpretare politică. În aceste condiții, orice e posibil, totul e justificat iar răspunderea morală dispare, chiar atunci cînd e vorba de crimă sau distrugere materială. La curtea Țarului, membrii ai familiei Imperiale sau înalți funcționari de stat privesc cu înțelegere sau chiar cu simpatie asasinatele care înlătură figuri oficiale și repetă concluzia după care, în fond, idealurile și mobilurile morale superioare explică violența. Teroriștii revoluționari, anarhiștii și agitatorii care cer refondarea lumii sînt ”martiri” și merită simpatia publică. Orice rău, orice daună și orice lovitură dată lumii existente sînt binemeritate și lăudate. Scrisorile aristocrației sau ale lumii culturale sînt interceptate de serviciile secrete și puse în fața Țarului care poate citi negru pe alb că profesori, medici, scriitori și politicieni își doresc asasinarea membrilor familiei Imperiale. În cel mai bun caz, liderii politici refuză să își declare sprijinul pentru revoluționari dar nu acceptă niciodată să îi condamne deschis.

În 1909, un grup select de politicieni și intelectuali conduși de Peter Struve, fost Prim Ministru și una din cele mai ascuțite minți ale veacului, crede că a venit momentul să se opună public valului pro-anahist și publică un volum polemic de analize critice asupra ”Intelighenției”. Eseurile semnate de politicieni, filozofi și teologi de vîrf sunt, cu siguranță tot ce s-a scris mai viu și mai profund despre starea unei lumi cuprinse de furie destructivă. Rezultatul: oprobiul general. Autorii sunt contestați, insultați și, practic, înlăturați din viața instituțiilor și a cercurilor înalte. Majoritatea morală și etică era deja fixată și dominată, de la un cap la altul al cercurilor emancipate rusești.

Într-adevăr, spectacolul e înfricoșător. O lume supra-educată, pînă mai ieri rezonabilă și mereu dominată, dacă nu chiar ahtiată de dorința de moralitate, își găsește menirea și certitudinile într-o religie unică, severă și devastatoare. Tot ce există trebuie distrus. Realitatea trebuie reclădită fără îndurare, urmînd Binele prescris de Doctrină. Dreptatea Universală va aduce egalitatea și va pune capăt suferințelor celor mulți. Adevărat, partizanii acestei Idei au o imagine fictiv-idealizată despre țărani și muncitori. Mai mult, revoluționarii de vîrf disprețuiesc profund exact categoriile pe care le exaltă în teorie. Mai tîrziu, Lenin însuși, beneficiarul acestui cumul de conformism elitar, va observa că muncitorii nu trebuie crezuți sau lăsați de capul lor, pentru că, singuri, nu vor face mai mult decât un sindicat. Masele au nevoie, chiar fără să o știe, de o avangardă vizionară, de Super Inițiații Revoluției care le vor ghida spre lumină, adevăr și dreptate.

Ce scapă gândurilor noastre de astăzi e că nu suntem primii. La 1880-1900, Rusia era, categoric, în situația pe care noi o trăim astăzi. O hipnoză politică fără anti-dot cuprinsese elitele și domina fără rival gîndirea și simțirea lumii ruse. Mecanismul acestei transformări rămîne același: mai dgerabă, frica de a nu face figură de retrograd și de adversar al binelui și progresului. Adeziunea și energia militantă se instalează pe treptele cucerite de spaima stîrnită de spectrul inferiorității morale. Dorința de a ilutsra și de a te ilustra prin Bine, spre a nu fi considerat instrument al Răului, a secerat tot ce era cugetare morală în Rusia secolului XIX. Drumul spre Rvoluție și crimă era deschis. Roadele acestei calamități morale înfloritoare au fost culese prompt de apostolii infernali ai Revoluției. Imediat după acapararea puterii, bolșevicii au suprimat masa de creduli care le-a netezit calea. Ceka a început prin a lichida fizic Partidul Kadet, apoi ”intelighenția”, apoi presa, parlamentul, alegerile și orice persoană suspectată de abateri de la noua credință.

Marea literatură rusă de după 1850 a descris această tragedie din mers și a lăsat timpurilor viitoare un avertisment complet. Asemănările și identitățile cu acele timpuri bizare sunt mai mult decât vizibile, astăzi, la un secol distanță. Occidentul euro-american reia, în mod paradoxal și tragic, epoca prin care Rusia a trecut acum mai bine de un secol. O face, desigur, cu certitudinea că nu repetă istoria și că e ferit de excesele și pericolele care au zguduit lumea inferioară a Rusiei anilor 1900.

Dar asta numai pentru că istoria se repetă și cei mai mulți refuză să citească ce le-au lăsat scris culturile anterioare. Clasicii ruși sînt, din acest motiv, tot mai uitați și mai clasici.

Dacă e adevărat că istoria se repetă, atunci e de crezut că tot ea lasă în urmă o colecție bogată de corpuri delicte. Martori și mărturii, fapte și idei, convingeri și angajamente se strâng într-o descriere amănunțită a timpului și dau ceva ce poate servi, în viitor, celor ce nu își înțeleg vremurile. Acest catalog complicat și precis se numește, în genere, literatură și e, adesea, confundat cu exercițiul estetic gratuit al literelor frumoase. Însă nimic nu ilustrează mai bine gravitatea literaturii și nu înlătură mai convingător ipoteza estetismului pur decât situațiile în care istoria unei epoci e reprodusă de o literatură de mare calibru și lăsată spre înțelegere veacurilor ce vin.

Cazul marii literaturi ruse din ultima jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX e remarcabil. În mai puțin de 100 de ani de cultură scrisă, o literatură vastă și matură a dat lumii romane, proză scurtă, teatru și reflecție de o pătrundere și calitate aroape neverosimile. Începînd cu 1840-50 și continînd pînă în primele decenii ale secolului XX, o serie neverosimilă de scriitori au creeat capodopere în serie și au fixat, astfel, cea mai mare generație literară a Europei moderne. Turgheniev(1818-1883), Tolstoi (1828-1910) și Dostoievski (1821-1881) sînt, fără îndoială, figurile cele mai faimoase, într-un șir de creatori excepționali, aproape imposibil de epuizat și de explicat. Cehov (1860-1904) și Gogol (1909-1852), Goncharov (1812-1891) și Saltikov-Schedrin (1826-1889) fac parte din aceeași literatură strălucită și vizionară pe care o încheie, tîrziu, mult după 1920, geniul unor Bulgakov (1891-1940), Platonov (1891-1951) și Soljenițin (1918-2008).

Calitatea și densitatea acestei cascade de opere majore sînt cu totul ieșite din comun, însă trăsătura cea mai tulburătoare a acestei epoci de creație e vizibilă, probabil, abia acum. Astăzi, după mai bine de un secol, această mare literatură pare oglinda premonitorie și fidelă a epocii pe care o trăim acum. Aproape tot ce s-a scris și gîndit în extraordinara literatură rusă de după 1850 e la dispoziția noastră ca o enormă carte de istorie și, mai mult, ca un manual de îndreptat umanitatea într-un moment critic, altfel de neînțeles. Cu alte cuvinte, frământările și patimile, absurditățile și violența morală sau fizică pe care vremurile noastre le acumulează fără oprire sunt prezente, descrise și explicate cu o acuratețe tragică în marea literatura rusă de după 1850.

Înainte de orice, povestea pe care o datorăm acestei literaturi e povestea unei lumi care își pierde credințele și se transformă într-o forță distrugătoare, dirijată de vîrfurile societății. Demonii (1872) lui Dostoievski și forțele morale infernale descrise de Tolstoi în scrieri ca Religie și Moralitate (1893) vorbesc despre o lume pe care o cunoaștem, astăzi, și o confundăm, aproape reflex, cu un prezent fără comparație și precedent. Dar scriitorii ruși ai generațiilor de după 1850, vorbesc exact despre figurile, tentațiile, puterile și convingerile care conduc, astăzi, mersul lumii. Umanitatea agitată și contradictorie descrisă de ei e, în mod straniu, lumea noastră.

Asemănarea e atît de puternică încît a produs, deja, cîteva analize remarcabile. Gary Saul Morson, poate cel mai bun cunoscător contemporan al culturii ruse moderne, a meditat alarmat asupra spectacolului moral și politic pe care îl repetăm astăzi, exact în parametrii descriși de scriitorii ruși ai secolelor trecute. În alt loc, analizele lui Morson ating detalii de istorie și cultură șocante prin continuitatea care le transportă din secolul XIX în prezentul occidental imediat. O serie de intervenții similare, datorate altor autori, pun aceeași problemă și remarcă un paralelism amenințător.

E vorba, în principal, de enorma dislocare mentală care a mutat elitele Rusiei într-o direcție neașteptată și aparent absurdă. Radicalizarea completă a lumii intelectuale, artistice, științifice, academice și patriciene a înghițit, aproape fără excepție, așa numita „intelighentsia” rusă și pus în mișcare un agregat formidabil de propagat idei revoluționare. Un val de angajamente morale, opinii și acțiuni de sprijin au făcut din înlăturarea și distrugerea ordinii existente obiectivul unic, moral superior și nenegociabil al lumii bune ruse. Pare greu de crezut astăzi, dar, deja, la 1870-80, cugetarea unică a claselor educate, ba chiar a cercurilor de la Palat și a administrației de stat ruse erau confiscate și convertite la credința în răsturnarea lumii existente. Între 1905 și 1910, mai bine de 5000 de funcționari de stat au fost uciși de organizații secrete revoluționare iar numărul actelor de violență politică a trecut de 20000. Toată această campanie terorist-militantă a fost îmbrățișată, finanțată, justificată și sanctificată de lumea elitelor rusești. Universitățile, cercurile literare, saloanele aristorcatice, scriitorimea și filozofii, gazetele, partidele democratice și progresiste au găsit absolut imposibil să schițeze vreun gest împotrivă și au reușit foarte ușor să se ralieze noului curent.

Un partid ca Democrat Constituționalii (Kadet) a reușit chiar să se explice declarând că a condamna violența și anarhia ar fi moartea morală a partidului. Toată lumea bună devine, în cursul acestei epoci febrile, o trusă, un set de unelte concrete și morale ale noii credințe revoluționare.