Istoria coincidențelor curioase e un cîmp extrem de instructiv, mai ales cînd e vorba de politică și, în genere, de viața publică. Ce face și ce nu face un grup angajat politic sau civil, profesional sau social, deseori, mai grăitor decît orice mărturisire, program sau manifest. Partea delicată vine din dificultatea cu care se confruntă, astăzi, cineva care încearcă să facă asemenea observații. Cu alte cuvinte, cititorului sau consumatorului de știri obișnuit îi e foarte greu să filtreze scheme de comportament în fluxul torențial de date, imagini și comentarii care se revarsă asupra lui în fiecare zi. Uneori, însă, chiar în aceste condiții, coincidențele sar în ochi. Cîteva exemple recente încep să semene a tipar.
Iată, de pildă, cazul Venezuelei. S-a tot auzit în știri că această țară mare și extrem de bogată în țiței se duce de rîpă. În ultimii ani, situația a devenit atît de gravă încît inflația, foametea, prăbușirea serviciilor publice și fuga în masă a populației au creeat un soi de monotonie a catastrofei. Dezastrul Venezuelei are, totuși, o sursă precisă: o dictatură lungit și prelungit sub doi lideri care au aplicat ca la carte socialismul. Economia s-a prăbușit și opoziția politică a fost suprimată, spitalele și transporturile, combustibilul și alimentele au încetat, sînt în ruină sau au atins prețuri nebunești. La fel ca Hugo Chavez, părintele sistemului, noul lider Nicolas Maduro, conduce cu mînă de fier, face retorică incendiară, se sprijină pe armată, a recrutat mii de agenți de sprijin aduși din Cuba și supraviețuiește din împrumuturi chineze și rusești. În lipsa condițiilor minime de viață decentă, cetățenii sînt tratați cu propagandă revoluționară și discursuri furibunde în care Maduro denunță imperialismul și anunță victoria iminentă și eroică a socialismului.
În cazul Venezuelei, coinicidența stranie e absența colectivă și desăvîrșită a corului critic profesionist și dedicat care supraveghează bunul mers al democrației, drepturile omului și abuzurile politice, peste tot în lume. Nu există ONG-uri occidentale care să ia poziție față de dezastrul socialist din Venezuela. Nici activiști furibunzi care organizează demonstrații în fața ambasadelor Venezuelei și nici campanii de boicot sau cereri de încetare a relațiilor cu regimul socialist al lui Maduro. Lipsesc și hashtagurile care propagă devize și cheamă la rezistenă. Nici una din numeroasele celebrități atît de mîndre de civismul lor militant nu știe sau n-a auzit de Venezuela. Veți aștepta aproape zadarnic luarea de poziție a unui actor sau unui star rock, a unui sportiv sau a uneia din vedetele lumii bune. Nici o celebritate nu e interesată de ce se întîmplă în Venezuela. Iarăși, dacă veți aștepta eforturi de tipul inițiativelor care semnalează nenorocirile sub care trăiesc și mor societăți africane sau asiatice, veți aștepta degeaba.
Din pacate, curajul de a infrunta un regim extrem si guraliv ca administratia Maduro ramine in seama citorva artisti condamnati la semi-anonimat. Asa de pilda, Gabriela Montero, o remarcabila pianista din Venezuela, care incearca din rasputeri sa atraga atentia asupra marilor abuzuri ale regimului Maduro. Cum insa, un pianist clasic, oricit de admirat, nu umple stadioanele, ca Bono, si nu ajinge pina la publicul larg, asemenea zbateri sint sortite sa stirneasca un ecou redus. Nici o campanie video și nici un clip însoțit de un apel grav nu vă va deranja cu imagini ale copiilor și bătrînilor care se sting de foame sau de boală în Venezuela.
Din motive aparent necunoscute, drama din Venezuela nu primește atenție, în rîndurile marilor detectori de injustiție. Să fie la mijloc grija față de reputația socialismului și a stîngii în general? Să fie atîtea organizații și personalități de aleasă atitudine civică mai atente la culoarea politică decît la suferințele oamenilor? Ar fi prea mult! În definitiv, corul critic și militant care a luat în grijă lumea jură că e fidel umanității și principiilor civile, dincolo de politică! Dar coincidențele merg mai departe și pun întrebări tot mai incomode.