Traian Ungureanu

Fără Marea Britanie, UE devine un aparat franco-german iar Europa un continent german. Din nou, nu e nimic interzis sau constitutiv periculos în această situație. Realitatea istorică e, însă, cu totul altă chestiune.

Despărțirea britanică de UE, pune statele Estului într-o siutație strategică slabă. Coridorul estic, de la Baltica la Marea Neagră, devine, pur și simplu, o zonă tampon între Germania și Rusia. De la Republicile Baltice pînă la România și Bulgaria, statele est-europene vor trebui să trăiască într-un regim de coloratură economică și politică germană. Aceste state vor trebui să își ia, deci, necesarul de dezvoltare economică și juridică din spațiul german, rămînînd, însă, dependente, militar și strategic, de de Statele Unite și de Marea Britanie.

Noua situație strategică a estului e agravată de expansiunea rapidă a noii densități franco-germane în Uniunea Europeană. Astfel, așa cum se poate citi în Acordul de la Aachen și în inițiative ale Parlamentului European, UE începe să însemne tot mai mult zona Euro și spațiul Schengen. Aceste două acorduri lasă în mare pare Estul pe dinafară, în timp ce își consolidează, separat, instituțiile, instrumentele și deciziile interne.

Uniunea Europeană se adîncește și se retrage, lăsînd spațiul est-european într-o postură marginală și fragilă. Ideea unei Europe cu două viteze a luat viteză spectaculos, odată cu despărțirea de Marea Britanie. În același timp, dispariția contragreutății britanice înlesnește sporul de presiune asupra Estului. Pretextul e minusul de 10 miliarde de euro pe care plecarea Marii Britanii îl produce în Bugetul UE. Această pierdere, impune o recalculare și realocare de fonduri care oferă pretextul unor manevre de control sporit asupra Estului.

Astfel, folosind proiecte ale Comisiei și ale Parlamentului European, Uniunea Europeană a propus, deja, modalități de reducere a fondurilor acordate statelor estice insuficient de conforme. Cu alte cuvinte, UE a pus în legătură scăderea bugetului cu realocarea de fonduri și pe aceasta cu linia de comportament a statelor estice. Prin urmare, acele state estice care vor da semne de autonomie, rebeliune sau insuficientă aplicare a principiilor etice și juridice UE sînt amenințate cu deposedarea de fonduri. În plus, refuzul de admitere în spațiul Scehngen și în zona Euro vor funcționa tot ca elemente de presiune.

În termeni generali, Brexit e o dramă europeană care slăbește grav legătura cu lumea transatlantică și mută centrul de graviație strategică al Europei mult mai la Est. Situația e cu atît mai gravă cu cît pretențiile strategico-militare ale UE sînt, de fapt, o fantasmă vidă. Deplasamentul militar al UE e aproape nul și, în orice caz, nu contează în balanța relațiilor cu Federația Rusă.

Est-europenii au motive să se teamă. Uniunea Europeană își celebrează aparenta autonomie și desprindere de lumea atlantică prin gesturi lipsite de acoperire strategică. În realitate și nu în documente și ceremonii, dezlipirea de structurile americano-britanice face UE mult mai vulnerabilă la presiunile rusești. Est-europenii au tot dreptul să creadă că Europa post-Brexit va privi galeș la abuzurile strategice rusești în zonă. S-ar putea crede că Estul nu are decît să continue viguros relația cu Statele Unite, Marea Britanie și structurile NATO. Aparențele înșală. Estul nu mai e liber să urmeze o astfel de linie pentru că e mult mai vulnerabil, acum, după cimentarea alianței franco-germane, și riscă să fie sancționat discret și indirect pe căi sau sub pretexte economice și juridice.

Istoria profețiilor despre Brexit oferă, deja, unul din cele mai jenante exemple de război propagandistic, iluzionism și - cu un termen deloc forțat - banditism informațional cunoscute de la Războiul Rece încoace. Rînd pe rînd, desprinderea Marii Britanii de UE a fost prezentată ca eroare colectivă, ignoranță națională și preludiu al Apocalipsei. Acest discurs, din păcate adoptat cu totul de mediile de informare și, în consecință prizat masiv de publicul larg, stă pe cîteva argumente șubrede și își trage seva, mai degrabă, din obligația emoțională impusă, ca de obicei, în numele Europei.

Astfel, e nepluazibil, ba chiar infamant, să acuzi nu mai puțin de 17,4 milioane de alegători că au votat desprinderea de UE din ignoranță. Aplicat oricărui alt grup național, etnic sau social de proporții acest diagnostic ar stîrni, fără îndoială, mînia și indignarea UE, a mass mediei și a cercurilor progresiste. În cazul celor ce au votat pentru Brexit e voie, deși nu e clar cum se mai poate împăca acest asalt cu standardele etice impuse sau cerute de „lumea bună”.

Al doilea argument, întrupat în nenumăratele analize, proiecții și cercetări, care dau ca sigur dezastrul economic și social care va urma Brexitului nu stă, pur și simplu, pe nimic. Mai întîi, trebuie observat că aproape toate sondajele și prognozele politice și economice ale ultimilor zece ani au fost infirmate. Criza financiară din 2008, rezultatul alegerilor din Statele Unite, rezultatul alegerilor generale din 2010, din 2016 și al referendumului din 2016 în Marea Britanie au infirmat toate zecile și sutele de sondaje care anunțau cu totul alte rezultate. Prognozele care preziceau căderea economiei britanice după referendumul de acum doi ani sînt, acum, cu grijă, uitate pentru că economia britanică merge bine și anume mai bine decît economiile statelor membre UE de pe continent. Cu șomajul adus la doar 4% și cu o creștere de peste 3%, economia britanică depășește clar economiile statelor UE din zona euro. Toate aceste date și teste par să conteze prea puțin.

Marea profeție apocaliptică asupra vremurilor post-Brexit continuă să țină afișul. Spectacolul e doar în aparență minor. Marea problemă a acestui front de presiune nu e eroarea ci omisiunea. Războiul propagandistic împotriva votului cu care Marea Britanie s-a desprins, perfect democratic, de UE ascunde adevăratele probleme pe care Brexitul le aduce cu sine. Există o încărcătură negativă masivă în Brexit, dar ea ține de viitorul strategic al Europei și privește în primul rînd, Europa de Est. Cu excepții izolate, această schimbare serioasă e aproape absentă din analizele prezentate opiniei publice.

Pe scurt și foarte vizibil, desprinderea britanică de UE pune capăt echibrului european și grăbește perspectiva hegemoniei germane. E, dealtfel, aproape hilar să observi graba cu care Germania și Franța au semnat un acord de cooperare aprofundată, încurajate de iminența Brexitului. Fastul și simbolistica acordului semnat de Merkel și Macron la Aachen respiră un aer de satisfacție, dacă nu cumva de ușurare strategică: în sfîrșit, putem împinge, oficial, înainte planuri de centralizare euro-franco-germană ca Fondul Monetar European, Armata Europeană și unificarea bugetară a zonei euro. Altfel spus: acum putem prelua Europa. Nu e nimic ilegal în această evoluție. Dar nici încurajator. Dacă e să pornim de la adevăruri elementare și îndelung probate, trebuie să remarcăm că Marea Britanie a practicat de sute de ani doctrina diplomatică și politică după care apariția unui centru de putere și comandă unic pe Continent trebuie descurajată cu orice preț. Unul din instrumentele principale ale acestei doctrine a fost și este încurajarea periferiilor europene, altfel zis, o lărgire a frontului European care se opune concentrării de potențial și putere la centru. Ultima manifestare clară a acestei doctrine a fost vizibilă în 2004 și 2007, cînd Marea Britanie a spijinit fără rezerve admiterea statelor est-eruopene în UE. Odată cu cu dezangajarea Marii Britanii, această doctrină dispare. Consecințele sînt grave și privesc, în primul rînd Estul Europei.