Traian Ungureanu

Presiunea economică și marginalizarea culturală au provocat revolta așa numitei clase muncitoare - cum e numit grupul celor ce nu sînt parte a economiei super-tech globale. Protestul e un fel de a reaminti clasei conducătoare că majoritatea suferindă a provinciei și orașelor mici există. De aici, reacția defensivă a elitei care se manifestă în două feluri. Pe de o parte, o epidemie de compasiune care încearcă să semnaleze virtutea elitelor preocupate, dacă nu obsedate, de sărăcie, minorități și discriminare. Pe de altă parte, un val zdrobitor de defăimare media a revoltaților care sînt descriși în media și în lumea politică drept rasiști, homofobi, fasciști, brute și radicali anti-democratici. Evident, asta presupune că elitele sînt gardianul necondiționat al democrației și justiției. Acest tip de discurs e atît de frecvent încît trece, astăzi, drept adevăr incontestabil. Funcția lui e, însă, apărarea și legitimarea intereselor de grup elitare. În fond, acești oameni au pus la punct un model economic global, cu baza de lucru în societățile de manufactură asiatică și cu piața de desfacere în toată lumea. Succesul acestui tip de economie e fabulos și, tot el, spune că vechea clasă muncitoare e surplus. Nu mai contează și nu mai afectează.

Am intrat, de curînd, într-o fază nouă și virulentă a acestui proces. După cîteva decenii de supremație fără ripostă, elitele sînt contrate vehement de reacția politică și de stradă a majorității în pericol. Mișcarea așa numitelor „veste galbene” în Franța a dat cea mai compactă și directă formă de ofensivă contraelitară. În acest punct, elitele au o problemă. Se tem. Ele au constatat ceva nou și derutant. Nemaifiind păstorite sau organizate de partide sau de sindicate, mișcările de tip „vestele galbene” sînt de necontrolat. Ele nu pot fi oprite pentru că pîrghiile și butoanele pe care clasa conducătoare putea apăsa altădată nu mai există. Nefiind afiliate, aceste mișcări nu au conducători și condiționări. În plus, retorica defăimării a obosit. E din ce în ce mai greu pentru aparatul media elitar să susțină că majorități clare sînt rasiste și înapoiate.

Rămîn numai două soluții. Fie un pact, după ce lumea elitară recunoaște dreptul la existență economică și expresie culturală al majorității. Fie impoziția unui autoritarism soft, drapat, mai mult sau mai puțin subtil, în virtute. Din păcate, primele semnale spun că această soluție a fost, deja declanșată. Ea e la lucru sub forma unui enorm val de igienziare a moralei publice. Tot ce nu intră în noile definiții e trecut la expresie a urii, rasism sau extremism, apoi incriminat și, tot mai des, urmat de suprimarea dreptului de exprimare în social media sau chiar pedepsit cu amenzi și închisoare. Eroarea e evidentă, iar perseverența nu va face decît să adaoge la conflict. Istoria înaintează, purtîndu-și infirmitatea.

S-a spus de nenumărate ori că mersul istoriei e implacabil. Ce s-a observat mai puțin e că istoria își atinge întotdeauna ținta fără să îi ia în seamă pe cei ce îi descriu șchiopătatul. Sîntem, astăzi, în exact această situație. Astfel, marea scindare a societăților occidentale își vede de treabă, în prezența cronicarilor care descriu în profunzime cauzele și erorile acestei drame. Acum 7-8 ani, Charles Murray, un sociolog american, descria în detalii precise și alarmante procesul de dezintegrare a unității sociale americane.

Mai nou, Christophe Guilluy, a făcut același tip de cercetare asupra societății franceze. Concluziile sînt identice: societatea franceză se destramă. Observațiile lui Guilluy sînt perfect susținute statistic și spun că elita urbană a marilor orașe și așa numita clasă muncitoare nu mai au nici un fel de legături. Mai mult, un proces care a ajuns acum la apogeu a fixat prosperitatea materială și supremația culturală a elitelor. În paralel, clasa muncitoare a pierdut tot: mîncată de sărăcie și șomaj, lumea fostei clase a muncitorilor manuali nu mai contează în nici un fel în societate. Într-o evoluție de cel mai tipic darwinism social, elitele au abandonat și apoi au incriminat corpul muncitoresc, sortit - prin urmare - dispariției. Reacția abandonaților a izbucnit abia în ultimii cîțiva ani și e - cu o etichetă impusă de mediile elitare - așa numitul populism sau radicalism cu înclinații autoritare și anti-democratice. Franța e, în acest tablou, principala scenă a încleștării, dar asta nu trebuie să ascundă o realitate mult mai largă: și victoria lui Donald Trump și decizia care a dus Marea Britanie la Brexit sînt rezultatul revoltei celor uitați și striviți de supremația elitelor. În noua economie și politică globală, acești oameni au devenit nenecesari și inutilizabili. Elitele profesionale urbane se descurcă perfect fără ei.

Acest uriaș episod social-istoric acoperă, practic, actualitatea ultimilor ani și va da istoria timpurilor ce vin. E cu atît mai interesant că datele probate riguros de Murray și, mai nou, de Guilluy nu sînt o surpriză. Forma lor sociologică e o contribuție salutară, dar faptele erau demult cunoscute sau intuite de toată lumea. Altfel spus, procesul din care s-a născut actualul conflict s-a alimentat și a explodat la vedere.

Observațiile probate de sociologi au fost și sînt notații pe care atîta lume le-a făcut într-un loc sau altul al economiilor și socităților. Ce a lipsit a fost orice idee despre dimensiunea lor. Așa de pildă, toată lumea a observat că fosta clasă muncitoare a dispărut din orașele mari. Pe măsură ce Londra, Parisul sau New York au devenit mertopole supradigitale, fostele cartiere muncitorești s-au golit. Cei mai mulți lucrători ai economiei clasice și tradiționale sînt de găsit acum în provincie, în zone sărace în care muncitori cu statut precar și fermieri în pragul falimentului încearcă formule de supraviețuire. Orașele mari au mers mai departe pe aceeași linie și tind să devină inaccesibile sau să se închidă - incredibil - după modelul cetăților medievale. Tot mai des intrarea într-un astfel de oraș se plătește, adică e taxată pe motive de trafic și ecologie. Oricum, instalarea într-un astfel de oraș e condiționată de un venit foarte ridicat care acționează tot ca taxă de excludere.

Compoziția marilor orașe s-a schimbat complet și cuprinde acum doar două grupuri majore: elitele de afaceri, media și academice și, pe de altă parte, o populație exotică de imigranți care asigură toate serviciile casnice sau publice și munca pe șantierele de construcții. Ce scapă multor observatori captivați de aceste schimbări e natura dramatică și contradictorie a procesului. Succesul și proeminența elitelor dau o impresie covîrșitoare. Dar acest tip de dominație nu are acoperire socială: masa perdanților și a abandonaților e mult mai numeroasă. E majoritară. Primul risc al acestei situații în care numărul nu mai are legătură cu puterea e politic. Asta înseamnă că democrația politică nu mai e instrumentul politic convenabil și agreat de elite. Alegerile pot da putere majorității și, astfel, se pot încheia cu decizii și guverne pe care elitele nu și le doresc. De aici ciocnirea care pune în dificultate principiile de bază ale democrației.