Traian Ungureanu

De la bun început, trebuie observat, fără regret sau jenă, că democrația e o formulă de viață și guvernare confirmată și solidă într-un perimetru clar și limitat: Europa, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Korea de Sud. Lista poate primi alte cîteva nume dar nu mai mult. Cei ce vor accepta această realitate vor accepta, în același timp, că democrația e o reușită europeană exportată prin multiplicarea de state în aceeași cultură (America, Australia, Canada, Noua Zeelandă) sau prin violență urmată de control politic strict în state de cultură similară (Germania) sau compatibilă (Japonia, Korea de Sud). Acest tip de liste și considerente suferă de numeroase imprecizii, dar dă cîteva din condițiile care explică succesul sau insuccesul exportului de democrație. Între ele, două par esențiale: cultura și tipul de control. Amîndouă au fost eliminate din discuție în anii marii epidemii de optimism democratic în care teoria predilectă spunea că democrația seduce și nu cere alte argumente. Această teorie a căzut.

Problema e că eșecul e greu de acceptat. Prea multă lume continuă să pună semnul egal între democrație și exportul ei automat. Iar cine gîndește așa va refuza să accepte fiasco-ul democrației ca export facil pentru că asta ar însemna o renunțare la esența democrației. Prin urmare, cei ce continuă să refuze bilanțul a 30 de ani de democrație suferă, de fapt, de o frustrare afectivă și nu de pe urma unui argument rațional. Democrația rămîne validă și superioară cu sau fără eșecurile de pe linia de export. Confuzia care vrea să facă din democrație ceva în mod necesar exportabil a fost, iar, pusă la lucru în reacțiile la demisia generalului James Mattis, ministrul american al Apărării. Mattis, un militar și un teoretician de mare calibru, a demisionat ca răspuns la decizia Președintelui Trump de a pune capăt intervenției americane în Siria.

Conflictul Mattis-Trump e, probabil, un episod de importanță istorică. Mattis a rămas partizanul intervenționismului american, în vreme ce Trump a ajuns, în mod evident, la concluzia că această politică trebuie abandonată. Ciocnirea acestor două concepții e un moment de turnură. Din păcate, dar în mod previzibil, publicul larg a fost privat de înțelegerea cuvenită momentului. Mass media și o mare parte a lumii politice occidentale au prezentat episodul ca pe o nouă aberație semnată de Trump. Ca de obicei, ura și dorința de discreditare au înlocuit aproape cu totul buna judecată, atunci cînd e vorba de Donald Trump. Dacă nu ar fi dependentă de această negație permanentă, lumea de presă și politică ar fi avut ocazia să facă exact ce se presupune că trebuie să facă presa și politicienii într-o democrație: să dezbată, să analizeze și să prezinte argumente. Mai mult, ipocrizia a furat cu totul busola. Căci aceeași presă care a susținut că intervenția în Iraq și Afganistan e o crimă, deplînge, acum, retragerea din Siria. Aceleași ziare care au salutat votul prin care, în 2013, Congresul American se opunea intervenției în Siria, văd acum foarte limpede virtuțile prezenței americane în Siria. Oricum, decizia lui Trump e un gest radical care contrazice o lungă linie politică și teoria care o susține: necesitatea unui soi de imperiu ambulant etico-militar american. Nimeni n-a îndrăznit să spună lucrurilor pe nume pînă acum, deși lucrurile cereau vehement să fie numite. După trilioane de dolari și mii de vieți pierdute, Orientul Mijlociu nu e o democrație și nici nu promite să fie. De ce e așa se poate discuta mult și cu folos. Dar realitatea nu mai poate fi ignorată sau contrazisă. Necesități retorice și de imagine cer liderilor politici să nu pună această problemă sau să nu o pună în acești termeni. Ceea ce nu înseamnă, însă, că problema nu există. Trump e primul șef de stat care a enunțat brutal realitatea. Evident, realismul lui Trump va fi contestat, de cele mai multe ori fără onestitate. Însă breșa a fost deschisă. Revizuirea mitologiei democratice, așa cum a fost ea lansată acum 30 de ani, nu va întîrzia. Democrația rezistă și nu are nimic de pierdut dacă scapă de însoțitorul ei mitologc.

După 1989, urmînd o progresie constantă, democrația a devenit ceva greu de definit, descris și comparat. Ceva - pentru că nimeni nu mai vrea sau nu mai poate reduce democrația la un lucru anume. Orice încercare de precizie e, de la bun început, privită cu neîncredere sau ostilitate. Democrația, așa cum o concepem astăzi, e, într-un fel paradoxal, foarte multe lucruri deodată, fără să fie numai unul din ele. În plus, ea acoperă nevoile oricui nu își găsește cuvintele, dar vrea să continue discuția cu un atuu sau să îi pună capăt în calitate de cîștigător. Prin urmare, democrația e stare, sistem, asiprație, justiție, condiție, ideal, vot, drepturi, minorități, presă, parlament, protest, separație a puterilor, absența religiei la nivel de stat și prezența ei socială pînă la cele mai mărunte culte, opinia corectă, viitorul, diversitate, educație și mass media. De aici, primele semne de întrebare. Dacă e orice și dacă aplicarea acestui instrument fără margini și putință de eroare e soluția universală, atunci democrația riscă deformarea religioasă. Ea tinde să ia conturul unui miracol și să anime mai degrabă mase de credincioși decît societăți raționale.

Ceea ce nu înseamnă că democrația e un sistem politic depășit. Înseamnă, doar, că această formă de guvernare a dat rezultate extraordinare care au împins spre o formă de optimsim extrem. Altfel spus, în momentul 1989, după 45 de ani de succes formidabil în lumea occidentală, democrația purta povara propriei reușite. Investită cu puteri mirculoase, democrația a devenit subiectul unei ipoteze fără contraargument: exportul universal. Mutată pașnic sau prin violență, în lumea din afara lumii occidentale, democrația va aduce libertatea și prosperitatea în toate spațiile și etniile pe care le va atinge. Mai mult, la începutul anilor ’90, convingerea după care lumea africană, arabă și asiatică abia aștepta să adopte democrația era predominantă.

S-a vorbit mult de eseul în care politologul american Francis Fukuyama constata triumful final al democrației și prevestea stingerea confiictelor umane sub calota democrației ca regim ultim și general acceptat. De fapt, Fukuyama a fost, mai degrabă, cronicarul unei stări de spirit, decît generatorul ei. Ideea, speranța și, chiar, convingerea după care democrația poate fi plantată oriunde cu succes imediat domina epoca. După 30 de ani, această ipoteză a obosit, lucrează în gol sau e chiar evitată. Succesul ei s-a dovedit limitat. Ceea ce nu e, de fapt, un rezultat tocmai rău.

Democrația a prins în Estul Europei. Desigur, cu defecțiuni și erori care nu stau bine lîngă original, dar o răsturnare de regim și valori pare, deja, imposibilă. În rest, mersul democrației s-a oprit sau a fost urmat de contralovituri fatale. În Libia, Siria, Iraq, Afganistan și China exportul de democrație a fost salutat și susținut de mass media, militanții civici și elitele politice.

Ascensiunea inițială a democrației a fost mai devreme sau mai tîrziu contracarată și înlocuită de vechile sau de noi regimuri autoritare. În Rusia, Iran și Birmania valul pro-democratic a fost stăvilit și suprimat sau convertit în formule imitative fără conținut real. Trăgînd linie, marile vedete ale epidemiei democratice, în funte cu faimoasa Primăvară Arabă, au infirmat în totalitate ipotezele de la începutul anilor ’90. Nu, societățile statelor arabe nu fremătau nerăbdătoare să aducă la putere democrația. Dimpotrivă, în prea multe cazuri, înlăturarea regimurilor dictatoriale a fost urmată de instalarea altor tipuri de dictatură sau de anarhie prelungită. Validitatea principiului democratic pare știrbită, după aproape 30 de ani de exporturi nereușite. Cine vrea satisfacție sau cine a nutrit un resentiment prelungit poate folosi această concluzie. Dar asemenea bilanțuri sînt o mare eroare. În primul rind, pentru că ele sînt valabile doar prin falsificarea ipotezei inițiale. Numai cine compară realitatea democratică de azi cu idealul extrem la modă în anii ’90 va constata eșecul democrației. Iar, aici, vina e a celor ce au început să gîndească democrația în termenii unui cult miraculos și universal. În realitate, democrația e cu totul altceva. Fără precizie și realism, orice discuție despre democrație și orice plan politic pro-democratic riscă eșecuri masive.