Traian Ungureanu

S-a spus de nenumărate ori că mersul istoriei e implacabil. Ce s-a observat mai puțin e că istoria își atinge întotdeauna ținta fără să îi ia în seamă pe cei ce îi descriu șchiopătatul. Sîntem, astăzi, în exact această situație. Astfel, marea scindare a societăților occidentale își vede de treabă, în prezența cronicarilor care descriu în profunzime cauzele și erorile acestei drame. Acum 7-8 ani, Charles Murray, un sociolog american, descria în detalii precise și alarmante procesul de dezintegrare a unității sociale americane.

Mai nou, Christophe Guilluy, a făcut același tip de cercetare asupra societății franceze. Concluziile sînt identice: societatea franceză se destramă. Observațiile lui Guilluy sînt perfect susținute statistic și spun că elita urbană a marilor orașe și așa numita clasă muncitoare nu mai au nici un fel de legături. Mai mult, un proces care a ajuns acum la apogeu a fixat prosperitatea materială și supremația culturală a elitelor. În paralel, clasa muncitoare a pierdut tot: mîncată de sărăcie și șomaj, lumea fostei clase a muncitorilor manuali nu mai contează în nici un fel în societate. Într-o evoluție de cel mai tipic darwinism social, elitele au abandonat și apoi au incriminat corpul muncitoresc, sortit - prin urmare - dispariției. Reacția abandonaților a izbucnit abia în ultimii cîțiva ani și e - cu o etichetă impusă de mediile elitare - așa numitul populism sau radicalism cu înclinații autoritare și anti-democratice. Franța e, în acest tablou, principala scenă a încleștării, dar asta nu trebuie să ascundă o realitate mult mai largă: și victoria lui Donald Trump și decizia care a dus Marea Britanie la Brexit sînt rezultatul revoltei celor uitați și striviți de supremația elitelor. În noua economie și politică globală, acești oameni au devenit nenecesari și inutilizabili. Elitele profesionale urbane se descurcă perfect fără ei.

Acest uriaș episod social-istoric acoperă, practic, actualitatea ultimilor ani și va da istoria timpurilor ce vin. E cu atît mai interesant că datele probate riguros de Murray și, mai nou, de Guilluy nu sînt o surpriză. Forma lor sociologică e o contribuție salutară, dar faptele erau demult cunoscute sau intuite de toată lumea. Altfel spus, procesul din care s-a născut actualul conflict s-a alimentat și a explodat la vedere.

Observațiile probate de sociologi au fost și sînt notații pe care atîta lume le-a făcut într-un loc sau altul al economiilor și socităților. Ce a lipsit a fost orice idee despre dimensiunea lor. Așa de pildă, toată lumea a observat că fosta clasă muncitoare a dispărut din orașele mari. Pe măsură ce Londra, Parisul sau New York au devenit mertopole supradigitale, fostele cartiere muncitorești s-au golit. Cei mai mulți lucrători ai economiei clasice și tradiționale sînt de găsit acum în provincie, în zone sărace în care muncitori cu statut precar și fermieri în pragul falimentului încearcă formule de supraviețuire. Orașele mari au mers mai departe pe aceeași linie și tind să devină inaccesibile sau să se închidă - incredibil - după modelul cetăților medievale. Tot mai des intrarea într-un astfel de oraș se plătește, adică e taxată pe motive de trafic și ecologie. Oricum, instalarea într-un astfel de oraș e condiționată de un venit foarte ridicat care acționează tot ca taxă de excludere.

Compoziția marilor orașe s-a schimbat complet și cuprinde acum doar două grupuri majore: elitele de afaceri, media și academice și, pe de altă parte, o populație exotică de imigranți care asigură toate serviciile casnice sau publice și munca pe șantierele de construcții. Ce scapă multor observatori captivați de aceste schimbări e natura dramatică și contradictorie a procesului. Succesul și proeminența elitelor dau o impresie covîrșitoare. Dar acest tip de dominație nu are acoperire socială: masa perdanților și a abandonaților e mult mai numeroasă. E majoritară. Primul risc al acestei situații în care numărul nu mai are legătură cu puterea e politic. Asta înseamnă că democrația politică nu mai e instrumentul politic convenabil și agreat de elite. Alegerile pot da putere majorității și, astfel, se pot încheia cu decizii și guverne pe care elitele nu și le doresc. De aici ciocnirea care pune în dificultate principiile de bază ale democrației.

Descoperirea conștiinței identitare, ascunsă atîta vreme în viața aparent strict economică a societăilor occdentale, e marea revelație a acestui început de secol. Deocamdată, instituțiile politice sînt șocate și, în afara, unei reacții rigide de respingere, nu au soluții credibile. Cealaltă descoperire majoră a acestor ani vine prin contradicție cu furia identitară a occidentului. Ea spune că partea de Est a Europei e mult mai puțin conștientă sau preocupată de problemele identității și, pe dos față de Occidnent, mult mai sensibilă la problemele economice. Din nou, această situație răstoarnă un clișeu. Opinia generală vedea în Est un teritoriu patriarhal și tardiționalist în care identitatea ocupă poziția principală. Aplecarea esticilor spre naționalism și practică religioasă a încurajat această concluzie. Dar mișcările societăților estice nu confirmă aceste teorii. Astfel, marile dispute politice interne ale Estului sînt, aproape fără excepție, legate de salarii, pensii, impozite, costul vieții, sistemul de sănătate și comparația venitului pe piața muncii în est față de vest. Există și excepții, dar ele sînt mai puțin importante decît ar fi de crezut. Polonia și Ungaria țin afișul cu împotrivirea față de liberalismul occidental, dar conflictele economice sînt, și în aceste țări, vii, deși insuficient remarcate. De ce stau lucrurile așa?

Cum se explică inversiunea surprinzătoare de pondere a identității și a economiei în Vest și Est? Pe de o parte explicația e negativă. Ea stă, adică, în absența, în Est, unor din factori care au iritat și scos la lumină conștiința identitară, în Vest. Asta înseamnă, pur și simplu, că Estul nu s-a lovit de valul de migrație care a inundat Vestul și nici de programul politic radical liberal care a schimbat sau anulat instituții și tradiții vechi în occident. Pe de altă parte, lucrurile nu se pot reduce la acest tip de explicații. Incapacitatea de a articula public și politic propria identitate nu poate veni doar din absența provocărilor. Ea ține, foarte plauzibil, de o anumită ezitare pe care patriotismul decorativ și strident o ascunde foarte bine. Românii, moldovenii, bulgarii, slovacii și alți est-europeni sînt dominați de presiuni și frustrări economice, într-o măsură care nu admite rivalitate. Sărăcia explică mult. Sărăcia ca traumă comunistă și sărăcia culturală provocată tot de comunism explică mai mult. Diferența de amploare între conștiința identitară extremă în Occident și conștiința identitară mult mai redusă în Est ar trebui să încurajeze anumite concluzii îndelung neglijate. E vorba, mai întîi, de succesul extraordinar al comunismului ca forță de deposedare culturală. Mai clar spus, lăsînd în viață doar un patriotism dogmatic și eliminînd cu duritate valori fundamentale ale tradiției, comunismul a slăbit grav conștiința identității. Accentul s-a mutat spre festivism gol și patriotard. Marile mișcări de populație de la sat la oraș, încurajate sau forțate de comuniști, au produs o dislocare care a dezorientat la nivel de masă. Educația, în aparență riguroasă, a eliminat legăturile cu tradiția spirituală și a blocat gîndirea. Masificarea generală a vieții a slăbit conștiința diferenței și a lăsat în loc o sumă de reflexe fără corespondent în viața interioară. Mizeria și lipsurile au făcut restul. Ele au creeat o dependență obsesivă de hrană, încălzire și supraviețuirea familiei. În genere, sensul identității a supraviețuit în versiuni strict personale și nu a fost recuperat după căderea comunismului. Marele paradox identitar Vest-Est e evident, abia acum, la 30 de ani după eliminarea comunismului. Puse la un loc, experiențele divergente ale Vestului și Estului spun că Europa are o mare problemă de raportare existențială. Dacă pare prea mult spus, atunci va fi greu să explicăm fierberea care a cuprins atîtea societăți europene. Întrebarea cine sînt?, sau cine mai sînt?, se pune tot mai apăsat și deobicei cu răspuns negativ, în Vest, sau fără răspuns, în Est. Cu siguranță, însă, această întrebare e tot ce se întîmplă mai important în Europa vremurilor noastre.