Traian Ungureanu

Descoperirea conștiinței identitare, ascunsă atîta vreme în viața aparent strict economică a societăilor occdentale, e marea revelație a acestui început de secol. Deocamdată, instituțiile politice sînt șocate și, în afara, unei reacții rigide de respingere, nu au soluții credibile. Cealaltă descoperire majoră a acestor ani vine prin contradicție cu furia identitară a occidentului. Ea spune că partea de Est a Europei e mult mai puțin conștientă sau preocupată de problemele identității și, pe dos față de Occidnent, mult mai sensibilă la problemele economice. Din nou, această situație răstoarnă un clișeu. Opinia generală vedea în Est un teritoriu patriarhal și tardiționalist în care identitatea ocupă poziția principală. Aplecarea esticilor spre naționalism și practică religioasă a încurajat această concluzie. Dar mișcările societăților estice nu confirmă aceste teorii. Astfel, marile dispute politice interne ale Estului sînt, aproape fără excepție, legate de salarii, pensii, impozite, costul vieții, sistemul de sănătate și comparația venitului pe piața muncii în est față de vest. Există și excepții, dar ele sînt mai puțin importante decît ar fi de crezut. Polonia și Ungaria țin afișul cu împotrivirea față de liberalismul occidental, dar conflictele economice sînt, și în aceste țări, vii, deși insuficient remarcate. De ce stau lucrurile așa?

Cum se explică inversiunea surprinzătoare de pondere a identității și a economiei în Vest și Est? Pe de o parte explicația e negativă. Ea stă, adică, în absența, în Est, unor din factori care au iritat și scos la lumină conștiința identitară, în Vest. Asta înseamnă, pur și simplu, că Estul nu s-a lovit de valul de migrație care a inundat Vestul și nici de programul politic radical liberal care a schimbat sau anulat instituții și tradiții vechi în occident. Pe de altă parte, lucrurile nu se pot reduce la acest tip de explicații. Incapacitatea de a articula public și politic propria identitate nu poate veni doar din absența provocărilor. Ea ține, foarte plauzibil, de o anumită ezitare pe care patriotismul decorativ și strident o ascunde foarte bine. Românii, moldovenii, bulgarii, slovacii și alți est-europeni sînt dominați de presiuni și frustrări economice, într-o măsură care nu admite rivalitate. Sărăcia explică mult. Sărăcia ca traumă comunistă și sărăcia culturală provocată tot de comunism explică mai mult. Diferența de amploare între conștiința identitară extremă în Occident și conștiința identitară mult mai redusă în Est ar trebui să încurajeze anumite concluzii îndelung neglijate. E vorba, mai întîi, de succesul extraordinar al comunismului ca forță de deposedare culturală. Mai clar spus, lăsînd în viață doar un patriotism dogmatic și eliminînd cu duritate valori fundamentale ale tradiției, comunismul a slăbit grav conștiința identității. Accentul s-a mutat spre festivism gol și patriotard. Marile mișcări de populație de la sat la oraș, încurajate sau forțate de comuniști, au produs o dislocare care a dezorientat la nivel de masă. Educația, în aparență riguroasă, a eliminat legăturile cu tradiția spirituală și a blocat gîndirea. Masificarea generală a vieții a slăbit conștiința diferenței și a lăsat în loc o sumă de reflexe fără corespondent în viața interioară. Mizeria și lipsurile au făcut restul. Ele au creeat o dependență obsesivă de hrană, încălzire și supraviețuirea familiei. În genere, sensul identității a supraviețuit în versiuni strict personale și nu a fost recuperat după căderea comunismului. Marele paradox identitar Vest-Est e evident, abia acum, la 30 de ani după eliminarea comunismului. Puse la un loc, experiențele divergente ale Vestului și Estului spun că Europa are o mare problemă de raportare existențială. Dacă pare prea mult spus, atunci va fi greu să explicăm fierberea care a cuprins atîtea societăți europene. Întrebarea cine sînt?, sau cine mai sînt?, se pune tot mai apăsat și deobicei cu răspuns negativ, în Vest, sau fără răspuns, în Est. Cu siguranță, însă, această întrebare e tot ce se întîmplă mai important în Europa vremurilor noastre.

După Trump, Brexit, Salvini, Orban, Kaczyinski, Vestele Galbene și atîtea alte nume și mișcări rebele, pacea internă a societăților occidentale pare dusă și apusă. Atîta lucru e clar. În rest, supozițiile, teoriile și bibliotecile care descriu sau explică noul mers al lumii sînt mereu în urma evenimentelor. O stare generală de agitație sau o nevroză populară de mult acumulată se revarsă, în toate direcțiile, și e întîmpinată, din toate direcțiile, cu aceleași argumente și discursuri. Blocajul e asigurat. Nemulțumirea publică și riposta oficială se alimentează și amplifică reciproc. Conflictul e asigurat pe termen lung, ca o boală mult discutată și rău tratată. Diagnosticul continuă să fie lăsat în seama clișeelor sau evitat. Iată de ce marea întrebare lăsată în suspensie e: din ce s-a născut furia? Răspunsul e vast, dar nu inaccesibil, mai ales într-o epocă obsedată de problema identității.

Nenumărații furioși ai occidentului sînt, în general, oameni de rînd din afara marilor orașe sau a regiunilor prospere. E vorba de grupuri largi care protestează împotriva a tot felul de lucruri: scumpiri, impozite, migrație, condiții de locuit, șomaj. De regulă, aceste revendicări sînt tratate ca doleanțe economice. Pînă și problema migrației e văzută ca formă de manifestare a panicii în fața valului de forță de muncă străină ieftină, gata să accepte salarii mai mici. Evident, nici unul din aceste detalii de natură economică nu e greșit. Dar, la un loc, revendicările furioșilor nu sînt economice. El preiau teme economice, dar sînt, fără excepție, expresia unei trăiri complet diferitre: frica de pierderea identității. Și atunci cînd se împotrivesc scumpirii benzinei și atunci cînd cer oprirea valului de migranți sau reproșează situația proastă a transporturilor, protestatarii transmit unul și același lucru: senzația că lumea în care au trăit dispare și că locul lor în viața a devenit mai mic și mai puțin respectat. Acești oameni repetă că ponderea lor descrește, exact în măsura în care ponderea lumii oficiale crește. Frisonul, dat de certitudinea că viața nu mai are sens și e înlocuită de o existență decisă deasupra, e covîrșitor. Culmea, într-o lume care a făcut din identitatea rasială, sexuală și civică o obsesie, acești oameni simt că identitatea lor și a lumii din care vin e respinsă, ignorată sau, mai rău, demontată rapid, bucată cu bucată. Privitori pasivi la decizii pe care nu le-au aprobat și de care n-au fost întrebați, toți acești oameni reclamă revenirea la un mod de viață socială și politică în care identitatea lor să conteze. Șocul identitar e, dealtfel, ceva mult mai simplu și mai concret decît se crede. Cînd un locuitor vechi al Londrei sau al Parisului, observă că strada și cartierul lui se schimbă și devin cu totul altceva cu o viteză insuportabiă, senzația de stingere și dispariție e covîrșitoare. La fel, cînd cineva notează că, în doar cîțiva ani, noțiuni fundamentale ca religia, familia și căsătoria sînt răsturnate prin decizii care nu admit contestația decît sub riscul calificativelor de rasism și extremism. Problema născută din această ruptură ține în totalitate de elemente neeconomice: tradiția, memoria, civilizația și instituțiile înlocuite în ritm rapid cu noutăți radicale. Discuția poate continua îndelung și detaliat, urmînd fiecare din temele și subtemele vieții practice: economia, familia, căsătoria. Important, însă, e altceva. Ideea după care societățile, și mai ales societățile occidentale, sînt sensibile, ba chiar obsedate de chestiuni economice și numai economice e infirmată. Astfel, marea surpriză a ultimilor zece ani e că, în cele din urmă, identitatea contează, cel puțin la fel de mult ca economia. Multă vreme, în deceniile ce au urmat războiului încheiat în 1945, consensul a fost absolut: guvernarea e o chestiune de politică economică. Restul e secundar. Acum, această certitudine e contrazisă spectaculos de rebeliunea în masă a societăților care își simt identitatea pusă în pericol. Un clișeu vechi descria societățile occidentale drept colectivități ahtiate de confort și îndestulare. Aflăm că nu e așa. Nervul profund al acestor societăți a fost atins de expansiunea globală a liberalismului și toată lumea află că nervul e viu. Consecințele acestei descoperiri dramatice sînt ample și paradoxale.