Traian Ungureanu

Adevărat, Venezuela și socialismul exterminator în care se zbat atîția cetățeni ai acestei făcută pentru bogăție și adusă la cea mai neagră sărăcie sînt departe. Asta n-ar trebui, totuși, să fie un obstacol, într-o epocă în care distanțele nu mai separă. În fond, cine are privirea îndeajuns de scrutătoare pentru a zări dramele din Yemen, din Sudan sau de pe Mediterana nu are cum să nu vadă pînă în Venezeula. Încă mai ciudat, atenția organizațiilor specializate în compasiune și solidaritate globală ratează zone mult mai apropiate, de/a dreptul locale și natale. Iată cazul așa numitelor Veste Gabene din Franța.

Mișcarea de protest care contestă deciziile elitei politice franceze e numeroasă, populară și apolitică. Protestatarii sînt, în imensa lor majoritate, oameni de rînd care nu fac parte din vreun partid. E vorba de societatea de jos. De oameni mărunți cu salarii și pensii modeste. Protestul vine din degradare, sărăcie și umilință. Impozitele arbitrare, lipsa de locuri de muncă și uitarea îi fac pe acești oameni să se simtă abandonați și disprețuiți. Dar, curios! Nici un ONG, nici o persoană publică de calibru, nici o vedetă nu au preluat cazul acestor oameni. În rezerva aparent nesfîrșită de civism și umanitate a lumii civice nu s-a găsit nici un dram de simpatie pentru nefericirea celor ce protestează. Foarte bizar, nenumărații indignați care acuză lumea capitalistă de opresiune și denunță lăcomia detestatului 1% superbogat al lumii, nu au nimic de spus sau de compătimit la Vestele Galbene. Oare de ce? Nu fac parte Vestele galbene din inocentul 99% victimă a lăcomiei elitelor? Să fie la mijloc reținerea față gloata needucată care nu face politică, nu are titluri academice și nici valori progresiste? Să fie de vină simplul fapt că Vestele Galbene nu sînt mîncătoare de sushi? Nu! Ar fi pre mult! În fond, vedetele, ONG-urile și jurnalismul militant insistă că țin partea lumii amărîte și oprimate. Atunci, poate că aceste criterii nu se aplică în Franța sau poate că se aplică doar anumitor categorii de populație.

O altă problemă e definiția celor ce protestează sub numele de Vestele Galbene. Sînt ei sau nu parte a societății civile? La manual scrie că așa numita societate civilă e formată din cetățeni care spun nu puterii și își apără autonomia etică. Dar Vestele Galbene nu sînt socotite parte a societății civile. Atunci, poate că societatea civilă e un pic altceva decît ar putea înțelege un necunoscător. Poate că e vorba de societatea civilă de profesie. Adică de cei ce fac o meserie și o formă de organizare din protest. Poate că societatea civilă presupune criterii precise care decid cine poate critica și cine nu poate fi criticat. Poate că populația de rînd a provinciei și a lumii fără calificare înaltă a pierdut șansa de a fi primită în societatea civilă, tocmai pentru că nu îndeplinește criteriile politice, profesionale și de clasă. Ar fi trist să fie așa. Ar fi de-a dreptul scandalos să trebuiască să ne amintim că și comuniștii se socoteau revoluționari și anume revoluționari de profesie. Coincidențele continuă insistent.

Cazul Asia Bibi s-a încheiat recent, dar conține o poveste instructivă. Această femeie pakistaneză de 48 de ani a fost condamnată la moarte pentru blasfemie și a petrecut opt ani în detenție, așteptînd ziua execuției. Asia Bibi a fost acuzată de profanarea simbolurilor religioase musulmane. Pînă la urmă, Curtea Supremă a anulat sentința de condamnare la moarte. Curios, însă, din nou, vedetele și ONG-urile au ratat acest caz. Nimeni nu s-a sesizat devastator pentru a denunța un caz de discrimnare și înjosire a femeii. Mai mult, guverne occidentale care au arătat o generozitate enormă primind milioane oameni care susțin că au fost persecutați în Africa și Asia, nu s-au arătat gata să o primească pe Asia Bibi. Asta, deși nu există nici o îndoială că dacă cineva ilustrează perfect situația persecutatului în pericol de moarte, atunci e vorba de Asia Bibi, femeia care a așteptat opt ani lîngă eșafod. Cu toate astea, nici o emoție. Între milioanele de persoane primite ca refugiați, nu s-a găsit loc pentru Asia Bibi. Ciudat. Oare pentru că, așa cum au scris ziare foarte serioase, multe guverne occidentale au socotit că, primind-o pe Asia Bibi, riscă proteste ale musulmanilor aflați dea în Occident? Pare imposibil. Doar compasiunea pentru cei persecutați nu ocolește pe nimeni! De pildă, pe creștinii fugăriți și căsăpiți în Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Pakistan sau China. Așa știm din declarațiile oficiale și din programele de principii ale asociațiilor umanitare care salvează refugiați și protejează minorități peste tot în lume. Încă o coincidență: coincidențele se adună și fac probleme.

Istoria coincidențelor curioase e un cîmp extrem de instructiv, mai ales cînd e vorba de politică și, în genere, de viața publică. Ce face și ce nu face un grup angajat politic sau civil, profesional sau social, deseori, mai grăitor decît orice mărturisire, program sau manifest. Partea delicată vine din dificultatea cu care se confruntă, astăzi, cineva care încearcă să facă asemenea observații. Cu alte cuvinte, cititorului sau consumatorului de știri obișnuit îi e foarte greu să filtreze scheme de comportament în fluxul torențial de date, imagini și comentarii care se revarsă asupra lui în fiecare zi. Uneori, însă, chiar în aceste condiții, coincidențele sar în ochi. Cîteva exemple recente încep să semene a tipar.

Iată, de pildă, cazul Venezuelei. S-a tot auzit în știri că această țară mare și extrem de bogată în țiței se duce de rîpă. În ultimii ani, situația a devenit atît de gravă încît inflația, foametea, prăbușirea serviciilor publice și fuga în masă a populației au creeat un soi de monotonie a catastrofei. Dezastrul Venezuelei are, totuși, o sursă precisă: o dictatură lungit și prelungit sub doi lideri care au aplicat ca la carte socialismul. Economia s-a prăbușit și opoziția politică a fost suprimată, spitalele și transporturile, combustibilul și alimentele au încetat, sînt în ruină sau au atins prețuri nebunești. La fel ca Hugo Chavez, părintele sistemului, noul lider Nicolas Maduro, conduce cu mînă de fier, face retorică incendiară, se sprijină pe armată, a recrutat mii de agenți de sprijin aduși din Cuba și supraviețuiește din împrumuturi chineze și rusești. În lipsa condițiilor minime de viață decentă, cetățenii sînt tratați cu propagandă revoluționară și discursuri furibunde în care Maduro denunță imperialismul și anunță victoria iminentă și eroică a socialismului.

În cazul Venezuelei, coinicidența stranie e absența colectivă și desăvîrșită a corului critic profesionist și dedicat care supraveghează bunul mers al democrației, drepturile omului și abuzurile politice, peste tot în lume. Nu există ONG-uri occidentale care să ia poziție față de dezastrul socialist din Venezuela. Nici activiști furibunzi care organizează demonstrații în fața ambasadelor Venezuelei și nici campanii de boicot sau cereri de încetare a relațiilor cu regimul socialist al lui Maduro. Lipsesc și hashtagurile care propagă devize și cheamă la rezistenă. Nici una din numeroasele celebrități atît de mîndre de civismul lor militant nu știe sau n-a auzit de Venezuela. Veți aștepta aproape zadarnic luarea de poziție a unui actor sau unui star rock, a unui sportiv sau a uneia din vedetele lumii bune. Nici o celebritate nu e interesată de ce se întîmplă în Venezuela. Iarăși, dacă veți aștepta eforturi de tipul inițiativelor care semnalează nenorocirile sub care trăiesc și mor societăți africane sau asiatice, veți aștepta degeaba.

Din pacate, curajul de a infrunta un regim extrem si guraliv ca administratia Maduro ramine in seama citorva artisti condamnati la semi-anonimat. Asa de pilda, Gabriela Montero, o remarcabila pianista din Venezuela, care incearca din rasputeri sa atraga atentia asupra marilor abuzuri ale regimului Maduro. Cum insa, un pianist clasic, oricit de admirat, nu umple stadioanele, ca Bono, si nu ajinge pina la publicul larg, asemenea zbateri sint sortite sa stirneasca un ecou redus. Nici o campanie video și nici un clip însoțit de un apel grav nu vă va deranja cu imagini ale copiilor și bătrînilor care se sting de foame sau de boală în Venezuela.

Din motive aparent necunoscute, drama din Venezuela nu primește atenție, în rîndurile marilor detectori de injustiție. Să fie la mijloc grija față de reputația socialismului și a stîngii în general? Să fie atîtea organizații și personalități de aleasă atitudine civică mai atente la culoarea politică decît la suferințele oamenilor? Ar fi prea mult! În definitiv, corul critic și militant care a luat în grijă lumea jură că e fidel umanității și principiilor civile, dincolo de politică! Dar coincidențele merg mai departe și pun întrebări tot mai incomode.