Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

După Trump, Brexit, Salvini, Orban, Kaczyinski, Vestele Galbene și atîtea alte nume și mișcări rebele, pacea internă a societăților occidentale pare dusă și apusă. Atîta lucru e clar. În rest, supozițiile, teoriile și bibliotecile care descriu sau explică noul mers al lumii sînt mereu în urma evenimentelor. O stare generală de agitație sau o nevroză populară de mult acumulată se revarsă, în toate direcțiile, și e întîmpinată, din toate direcțiile, cu aceleași argumente și discursuri. Blocajul e asigurat. Nemulțumirea publică și riposta oficială se alimentează și amplifică reciproc. Conflictul e asigurat pe termen lung, ca o boală mult discutată și rău tratată. Diagnosticul continuă să fie lăsat în seama clișeelor sau evitat. Iată de ce marea întrebare lăsată în suspensie e: din ce s-a născut furia? Răspunsul e vast, dar nu inaccesibil, mai ales într-o epocă obsedată de problema identității.

Nenumărații furioși ai occidentului sînt, în general, oameni de rînd din afara marilor orașe sau a regiunilor prospere. E vorba de grupuri largi care protestează împotriva a tot felul de lucruri: scumpiri, impozite, migrație, condiții de locuit, șomaj. De regulă, aceste revendicări sînt tratate ca doleanțe economice. Pînă și problema migrației e văzută ca formă de manifestare a panicii în fața valului de forță de muncă străină ieftină, gata să accepte salarii mai mici. Evident, nici unul din aceste detalii de natură economică nu e greșit. Dar, la un loc, revendicările furioșilor nu sînt economice. El preiau teme economice, dar sînt, fără excepție, expresia unei trăiri complet diferitre: frica de pierderea identității. Și atunci cînd se împotrivesc scumpirii benzinei și atunci cînd cer oprirea valului de migranți sau reproșează situația proastă a transporturilor, protestatarii transmit unul și același lucru: senzația că lumea în care au trăit dispare și că locul lor în viața a devenit mai mic și mai puțin respectat. Acești oameni repetă că ponderea lor descrește, exact în măsura în care ponderea lumii oficiale crește. Frisonul, dat de certitudinea că viața nu mai are sens și e înlocuită de o existență decisă deasupra, e covîrșitor. Culmea, într-o lume care a făcut din identitatea rasială, sexuală și civică o obsesie, acești oameni simt că identitatea lor și a lumii din care vin e respinsă, ignorată sau, mai rău, demontată rapid, bucată cu bucată. Privitori pasivi la decizii pe care nu le-au aprobat și de care n-au fost întrebați, toți acești oameni reclamă revenirea la un mod de viață socială și politică în care identitatea lor să conteze. Șocul identitar e, dealtfel, ceva mult mai simplu și mai concret decît se crede. Cînd un locuitor vechi al Londrei sau al Parisului, observă că strada și cartierul lui se schimbă și devin cu totul altceva cu o viteză insuportabiă, senzația de stingere și dispariție e covîrșitoare. La fel, cînd cineva notează că, în doar cîțiva ani, noțiuni fundamentale ca religia, familia și căsătoria sînt răsturnate prin decizii care nu admit contestația decît sub riscul calificativelor de rasism și extremism. Problema născută din această ruptură ține în totalitate de elemente neeconomice: tradiția, memoria, civilizația și instituțiile înlocuite în ritm rapid cu noutăți radicale. Discuția poate continua îndelung și detaliat, urmînd fiecare din temele și subtemele vieții practice: economia, familia, căsătoria. Important, însă, e altceva. Ideea după care societățile, și mai ales societățile occidentale, sînt sensibile, ba chiar obsedate de chestiuni economice și numai economice e infirmată. Astfel, marea surpriză a ultimilor zece ani e că, în cele din urmă, identitatea contează, cel puțin la fel de mult ca economia. Multă vreme, în deceniile ce au urmat războiului încheiat în 1945, consensul a fost absolut: guvernarea e o chestiune de politică economică. Restul e secundar. Acum, această certitudine e contrazisă spectaculos de rebeliunea în masă a societăților care își simt identitatea pusă în pericol. Un clișeu vechi descria societățile occidentale drept colectivități ahtiate de confort și îndestulare. Aflăm că nu e așa. Nervul profund al acestor societăți a fost atins de expansiunea globală a liberalismului și toată lumea află că nervul e viu. Consecințele acestei descoperiri dramatice sînt ample și paradoxale.

De la bun început, trebuie observat, fără regret sau jenă, că democrația e o formulă de viață și guvernare confirmată și solidă într-un perimetru clar și limitat: Europa, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Korea de Sud. Lista poate primi alte cîteva nume dar nu mai mult. Cei ce vor accepta această realitate vor accepta, în același timp, că democrația e o reușită europeană exportată prin multiplicarea de state în aceeași cultură (America, Australia, Canada, Noua Zeelandă) sau prin violență urmată de control politic strict în state de cultură similară (Germania) sau compatibilă (Japonia, Korea de Sud). Acest tip de liste și considerente suferă de numeroase imprecizii, dar dă cîteva din condițiile care explică succesul sau insuccesul exportului de democrație. Între ele, două par esențiale: cultura și tipul de control. Amîndouă au fost eliminate din discuție în anii marii epidemii de optimism democratic în care teoria predilectă spunea că democrația seduce și nu cere alte argumente. Această teorie a căzut.

Problema e că eșecul e greu de acceptat. Prea multă lume continuă să pună semnul egal între democrație și exportul ei automat. Iar cine gîndește așa va refuza să accepte fiasco-ul democrației ca export facil pentru că asta ar însemna o renunțare la esența democrației. Prin urmare, cei ce continuă să refuze bilanțul a 30 de ani de democrație suferă, de fapt, de o frustrare afectivă și nu de pe urma unui argument rațional. Democrația rămîne validă și superioară cu sau fără eșecurile de pe linia de export. Confuzia care vrea să facă din democrație ceva în mod necesar exportabil a fost, iar, pusă la lucru în reacțiile la demisia generalului James Mattis, ministrul american al Apărării. Mattis, un militar și un teoretician de mare calibru, a demisionat ca răspuns la decizia Președintelui Trump de a pune capăt intervenției americane în Siria.

Conflictul Mattis-Trump e, probabil, un episod de importanță istorică. Mattis a rămas partizanul intervenționismului american, în vreme ce Trump a ajuns, în mod evident, la concluzia că această politică trebuie abandonată. Ciocnirea acestor două concepții e un moment de turnură. Din păcate, dar în mod previzibil, publicul larg a fost privat de înțelegerea cuvenită momentului. Mass media și o mare parte a lumii politice occidentale au prezentat episodul ca pe o nouă aberație semnată de Trump. Ca de obicei, ura și dorința de discreditare au înlocuit aproape cu totul buna judecată, atunci cînd e vorba de Donald Trump. Dacă nu ar fi dependentă de această negație permanentă, lumea de presă și politică ar fi avut ocazia să facă exact ce se presupune că trebuie să facă presa și politicienii într-o democrație: să dezbată, să analizeze și să prezinte argumente. Mai mult, ipocrizia a furat cu totul busola. Căci aceeași presă care a susținut că intervenția în Iraq și Afganistan e o crimă, deplînge, acum, retragerea din Siria. Aceleași ziare care au salutat votul prin care, în 2013, Congresul American se opunea intervenției în Siria, văd acum foarte limpede virtuțile prezenței americane în Siria. Oricum, decizia lui Trump e un gest radical care contrazice o lungă linie politică și teoria care o susține: necesitatea unui soi de imperiu ambulant etico-militar american. Nimeni n-a îndrăznit să spună lucrurilor pe nume pînă acum, deși lucrurile cereau vehement să fie numite. După trilioane de dolari și mii de vieți pierdute, Orientul Mijlociu nu e o democrație și nici nu promite să fie. De ce e așa se poate discuta mult și cu folos. Dar realitatea nu mai poate fi ignorată sau contrazisă. Necesități retorice și de imagine cer liderilor politici să nu pună această problemă sau să nu o pună în acești termeni. Ceea ce nu înseamnă, însă, că problema nu există. Trump e primul șef de stat care a enunțat brutal realitatea. Evident, realismul lui Trump va fi contestat, de cele mai multe ori fără onestitate. Însă breșa a fost deschisă. Revizuirea mitologiei democratice, așa cum a fost ea lansată acum 30 de ani, nu va întîrzia. Democrația rezistă și nu are nimic de pierdut dacă scapă de însoțitorul ei mitologc.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG