Traian Ungureanu

Un stat ca Republica Moldova pornește, obligatoriu, bolnav. Adică fără bani. Nu există motiv pentru care Moldova să scape vreodată de problema veniturilor. Țara e mică, populația e plecată prin țări și economii mai mari, producția de valori și capital se reduce la artizanatul viticol, plus ce mai pică. Însă permanența bolii e agravată de sărăcia mentală a liderilor. O țară strîmtorată o scoate tîtrîș-grăpiș la capăt. O țară strîmtorată și strangulată de vandalism politic și lideri catastrofali n-o mai scoate la capăt. Culmea, nici măcar fondurile venite din afară nu garantează întremarea.

Faimosul ajutor financiar pentru Moldova a confiscat orice altă temă, la fel cum și mai faimoasa dispraiție a miliardului din sistemul bancar moldovenesc a dat un șoc echivalent unui război. Așadar, banii, banii, banii. Moldova depinde, ca întotdeauna, de bani. De banii furați și de banii primiți. De o devalizare grotescă, compatibilă cu inexistența statului, și de milostenia externă.

Problema e că furtul e întotdeauna mai ușor decît ajutorul. Furtul cere un singur lucru: anarhia politică sau, mai bine zis, infiltrarea mafiotă a carcasei democratice. Ajutorul extern e mult mai complicat. Cine dă dă dar nu pe degeaba. Ajutorul financiar extern e condiționat. Moldova trebuie să evite prăbușirea în dezmăț politic, adică să păstreze formule și mecanisme care mențin echilibrul politic, măcar la suprafață. În acest moment: să nu schimbe sistemul electoral pe nepusă masă. Cine trebuie să satisfacă aceste condiții și, deci, să asigure că banii vin în Moldova? Cei ce au adus sistemul politic în criză totală.

Cu alte cuvinte, ecuația Moldova suverană și cu bani pentru cîtva timp presupune că statul are nevoie de bani, cineva e gata să îi dea, dar numai dacă adminisgtrația de stat ia decizii care nu îi convin politic. E dilema clasică a regimurilor est-euroepene de la începutul anilor '90. Pe atunci, cuvîntul reformă făcea ravagii și asurzea un public larg. Cheia ajutoarelor financiare și economice era, inevitabil, o schimbare cerută din exterior în numele democratizătrii. Și, tot de atunci, știm că problema era aproape de nerezolvat. Clientul avea nevoie de bani, binefăcătorul punea condiții și restul lumii dezbătea cu spume. Toată lumea avea un pic de dreptate și nimeni nu deținea argumentul decisiv. Astfel, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, cei trei piloni clasici ai ajutorului extern, știau bine ce vor: țări care primesc bani dar își aștern mai bine pentru viitor. Dimpotrivă, guvernele naționale știau la fel de bine că banii UE vin cu condiții neplăcute dar, fără ei, riscă să îndatoreze în zone care impun condiții mult mai dure.

La mijloc: o societate la rîndul ei divizată. Adică, mulți oameni de rînd care speră că, pînă la urmă, firimiturile de la ospățul cel mare vor ajunge și la ei. Toată această mulțime fără discurs politic spera, ca azi în Moldova, că banii veniți din afară vor însemna măcar plata pensiilor și a salariilor, o inflație și o scumpete sub control și, cine știe!, un drum sau un pod reparat. Cealată parte a societății, mult mai sensibilă la mersul politicii și la egalitatea cetățenească, vedea în ajutorul extern un prilej de a sprijini corecții pe care liderii locali nu aveau nici un interes să le înceapă sau ducă la bun sfîrșit. Așa zisa societate civilă, dar și o parte însemnată a opoziției, au privit mereu dependența financiară ca pe o șansă unică de redresare politică în linie democratică. Rezultatul combinat: o cacofonie politică și propagandistică greu de curmat.

Entuziasmul anilor trecuți a început să se stingă. Lideri UE și politicieni de vîrf din statele Europei de vest au abandonat retorica inițială. Declarațiile de bunevenit și felcitările reciproce pentru exemplul european de virtute s-au stins sau au fost lăsate să se odihnească. Numai presa și organizațiile umanitare își mențin discursul inițial, deși, mai degrabă, ca ambiție și teamă de dezicere. Cum poți da înapoi, după ce ai pus tot pe cartea refugiaților și i-ai blestemat în fel și chip pe cei care te-au contrazis? Dar cotitura e clară. Nimeni nu se mai împăunează cu vocația europeană de gazdă și salvatoare universală.

Asta nu înseamnă că liderii UE au trecut la discursul contrar și că își pun probleme serioase. Înseamnă că, în declarațiile publice, liderii UE continuă să își susțină cauza, dar mai discret și că, în practică și pe ascuns, încearcă să cîrpească lucrurile. Așa, de pildă, Donald Tusk, Președintele Consiliului European, vorbește mai nou de o masă de migranți economici care intră ilegal în Europa. Ceva mai discret, UE a decis să reducă numărul de vize de intrare pentru cetățenii statelor care refuză să își ia migranții înapoi (primii clienți sînt Nigeria și Bangladesh).

Cancelarul german Angela Merkel, cu siguranță liderul asociat automat cu admiterea în masă a migranților, a revenit la idei mai aspre și crede acum că acordurile comerciale ale UE cu statele africane trebuie restrînse, acolo unde cooperarea pe teme de migrație nu merge bine. Mai mult, chiar figurile denunțate pentru rasism și lipsă de umanism au fost trecute în alt regim. Guvernul australian a fost denunțat sever pentru politica strictă de control a migrației. Între timp, lucrurile s-au schimbat și UE a trecut, în secret, la consultări cu foștii monștrii australieni de la care încearcă să afle cum se poate controla eficient migrația. Viktor Orban, Primul Ministru maghiar care a fost demonizat într-un glas după ce a închis granițele, nu mai e pomenit în calitate de tartor. Dimpotrivă, Austria, Slovenia și alte cîteva țări vecine au consultări periodice cu Ungaria și se coordonează pentru a închide căile de acces ale migranților - cu sau fără voia și aprobarea UE. Ministrul german al Imigrației și Integrării a ajuns, recent, la concluzia că ideea după care migranții satisfac nevoia de brațe de muncă a pieței germane nu e întemeiată. Ministrul german a ajuns să susțină ce n-ar fi îndrăznit acum mai puțin de un an și spune că o mare parte a migranților vor rămîne în șomaj sau vor trăi din asistență socială pentru multă vreme de acum încolo.

Evident, toate aceste reveniri pe jumătate rostite sau ascunse nu sînt un program de acțiune sau o răsturnare de atitudine promițătoare. În fond, nici nu e de crezut că un sistem și un grup de lideri care au prezidat cu atîta convingere asupra fenomenului și care au refuzat să asculte orice contra-argument pot face ceva împotriva propriilor convingeri și idei. Adevărat, aceiași lideri, nu mai pot ignora situația de facto și presiunile care urcă de jos în sus, dinspre societățile occidentale aflate în stare de șoc.

Terorismul, problemele de criminalitate urbană, situația tot mai gravă a sistemelor de asistență socială, ciocnirea de valori, ghettoizarea marilor orașe occidentale și atîtea alte forme de criză ale vieții cotidiene occidentale dau o realitate necontrolabilă sau în curînd necontrolabilă. Fața Europei se schimbă și nu pentru că așa au cerut-o sau au vrut-o societățile europene. Rezultatul e un fiasco, un eșec masiv al liderilor aleși sau numiți să administreze viața și viitorul Europei. Toată lumea înțelege că istoria nu mai poate fi dată înapoi și nimeni nu are cum să știe încotro merge viitorul.