Traian Ungureanu

Președintele Trump e omul rușilor. Tump a fost finanțat de ruși. Rușii au dat peste cap campania adversarilor lui Trump și, în acest fel, și-au pus valetul la Casa Albă. Asociații, prietenii și rudele apropiate ale lui Trump sînt, fie că o știu, fie că nu o știu, oamenii rușilor. Rușii i-au finanțat sau tras pe sfoară, i-au manipulat sau mituit. Oamenii numiți de Trump în posturi cheie ale noii Administrații sînt oamenii rușilor. Nu există nume important în jurul lui Truimp care să nu fie legat, într-un fel sau altul, de Rusia și de manevrele anti-americane ale Rusiei. Mai puțin surprinzător, dar semnificativ, Rusia însăși e condusă de ruși care sînt, în cea mai mare parte, oamenii rușilor. Prin urmare, în acest moment, Rusia conduce, practic, două state uriașe și foarte puternice: Rusia și Statele Unite.

Nici una din afirmațiile de mai sus nu e gratuită. Toate aceste enunțuri grave au fost probate, în repetate rînduri, de presa americană și de politicieni americani de opoziție. Probele nu au fost prezentate, dar asta nu înseamnă că ele nu există. Dimpotrivă, orice om decent și iubitor de democrație va ajunge, citind cu atenție presa, la concluzia că dovezile există. De altfel, nu e deloc sigur că dezvăluirea acestor probe ar mai putea contribui în vreun fel la întărirea unor concluzii deja evidente. E, probabil, mai bine că probele nu au fost date publicității. Șocul ar fi prea mare. Din acest punct de vedere, și presa și politicienii de opoziție americani dovedesc o prudență înțeleaptă. Adevărul nu trebuie dezvăluit, în toate detaliile lui concrete, pentru că așa ceva ar face rău Statelor Unite și, logic, climatului politic global. E, oricum, prea de ajuns să știm că presa și opoziția americană au ajuns la concluzia că administrația Trump e o marionetă a Rusiei.

Această situație nemaiîntîlnită dovedește cîteva lucruri simple și, totuși, dătătoare de speranță. Mai întîi, rusificarea administrației Trump arată că democrația americană nu depinde de calitatea politicienilor republicani victorioși, la un moment dat sau altul. Sănătatea sistemului democrat american poate fi atacată, dar sorții de izbîndă sînt mici. Presa și politicienii democrați sînt garanția, singura garanție, a vieții democrației în America. Fără presa și opoziția care au denunțat, cu un incontestabil eroism civic, complicitatea Rusia-Trump, democrația și libertatea americanilor ar fi compromise. Mai bine zis, puse la dispoziția unei puteri străine de oameni politici ai dreptei pentru care valorile americane n-au fost niciodată altceva decît un pretext mincinos.

În al doilea rînd, momentul pe care îl trăim acum spune că, de acum înainte, alegerile prezidențiale americane trebuie păzite. Știm, de fapt, că numai victoria Democraților poate certifica sănătatea sistemului american. Așa cum știm că orice victorie a Republicanilor e un semn rău și, mai nou, un indiciu că democrația e în pericol. Cu alte cuvinte, o lecție clară stă în fața noastră, în urma alegerilor prezidențiale din Statele Unite, dar și după referendumul din Marea Britanie sau alegerile din Polonia și Ungaria: dacă alegerile sînt cîștigate de partidele stîngii sau ale progresiștilor, e neîndoios că democrația e viguroasă. Dacă nu, nu. Un capitol aparte al acestei situații care clarifică atîtea lucruri spre binele public e înțelesul politico-filozofic nou și imediat aplicabil la nivelul atîtor societăți democratice ocidentale. Acest înțeles nou poate fi rezumat în felul următor: alegerile sînt, în continuare, cel mai bun mod de a selecta și, apoi, ține sub control clasa politică dar asta numai cu cîteva condiții lesne de îndeplinit și, chiar, neapărat necesare.

Așadar, Moldova e în fața întrebărilor clasice pentru state sărace și cu mari fisuri democratice: cum e mai bine? Să iei banii și să accepți schimbări politice? sau să refuzi banii dar să riști falimentul? De partea finanțatorilor europeni, alte întrebări clasice: e productiv să lipsești de bani o societate săracă numai pentru a menține standardul democratic deasupra oricărei alte valori? Sau e mai bine să închizi ochii, știind că banii vor ajunge, măcar în parte, acolo unde nimeni n-a mai văzut demult bani? Răspunsurile sînt da și nu în toate cazurile. Toată lumea știe că are dreptate, dar nu are și dovezi. Cei ce vor garanții democratice nu au nici o îndoială că istoria și viitorul sînt de partea lor. Cei ce vor banii aduc în față poporul și îi arată zdrențuiala sau cămările goale. Evident, în ambele cazuri, argumentele par sau chiar sînt corecte. Fără democrație, boala se adîncește și, curînd, Moldova se va găsi iar în situația de a cerși, dar cu argmente mai puține. Și e la fel de adevărat că, fără bani, moldovenii de rînd vor fi loviți de suferințe crescute și își vor părăsi țara sau o vor trage în jos.

Ce supără în ambele cazuri e siguranța și patetismul cu care vorbesc cele două tabere. Pe de o parte, apostolii democrației trec mult pe deasupra necazurilor mari ale oamenilor mici. Pe de altă parte, tartorii politici vor înțelegere trecînd peste propria vină. Singura ceritutine e că ambele părți vor să aibă dreptate, fără să știe dacă au dreptate.

Treizeci de ani de reformism și asistență financiară în Europa de Est ne spun că și cazul Moldovei e o incertitudine prezentată din două unghiuri drept adevăr total. De fapt, nimeni nu știe ceva precis. Reformiștii cer blocarea ambițiilor riscante ale regimului pentru că așa se cade și așa scrie la manualul cel bun. Dar asta nu înseamnă că aceiași reformiști știu că situația se va schimba în bine, cu mai puțini bani și ceva mai multă rigoare legală.

La rîndul lor, adepții împrumutului cu orice preț sau în baza unor angajamente de moment nu știu dacă banii vor ajunge cu adevărat la cei ce au nevoie de ei. Așadar, lupta se duce, de fapt, în afara realității. Miza e o victorie politică, iar victoria politică se poate irosi ușor într-un sistem de stat care nu mai poate da direcție ci doar prelungirea confuziei. În cele din urmă, asistența financiară acordată Moldovei e un mijloc de a asigura, la limită, supraviețuirea vieții de stat. Bătălia de principii e ușor nepotrivită într-un asemnea cadru. Votînd în favoarea ajutorului (575-67) Parlamentul European pare să fi arătat că înțelege exact asta: nimic nu merge bine în Moldova dar, fără bani, se taie punțile și dispar șansele minime de redresare. Fondurile care vor fi trimise Republicii Moldova sînt, în singura lor definiție rațională, o ancoră, un fel de a menține legătura și de a evita deriva statului. Nu urmează prosperitatea, dar e ceva mai sigur că a fost evitată desprinderea Moldovei de sistemul european.

Legătura Moldovei cu Uniunea Europeană nu mai e ce a fost dar n-a încetat să existe. Se va spune că 100 de milioane de euro se duc pe apa sîmbetei. Într-adevăr, nimeni nu poate garanta că banii se vor duce acolo unde le rostul. Însă e la fel de bine de știut că UE nu își poate face iluzii prea mari. Experiența trecută spune că banii nu ajung mereu unde trebuie dar lasă deschis locul pentru intervenții pozitive în viitor. În rezumat: nimeni nu știe cum e mai bine dar fără bani e mai rău.