Traian Ungureanu

Așadar, Moldova e în fața întrebărilor clasice pentru state sărace și cu mari fisuri democratice: cum e mai bine? Să iei banii și să accepți schimbări politice? sau să refuzi banii dar să riști falimentul? De partea finanțatorilor europeni, alte întrebări clasice: e productiv să lipsești de bani o societate săracă numai pentru a menține standardul democratic deasupra oricărei alte valori? Sau e mai bine să închizi ochii, știind că banii vor ajunge, măcar în parte, acolo unde nimeni n-a mai văzut demult bani? Răspunsurile sînt da și nu în toate cazurile. Toată lumea știe că are dreptate, dar nu are și dovezi. Cei ce vor garanții democratice nu au nici o îndoială că istoria și viitorul sînt de partea lor. Cei ce vor banii aduc în față poporul și îi arată zdrențuiala sau cămările goale. Evident, în ambele cazuri, argumentele par sau chiar sînt corecte. Fără democrație, boala se adîncește și, curînd, Moldova se va găsi iar în situația de a cerși, dar cu argmente mai puține. Și e la fel de adevărat că, fără bani, moldovenii de rînd vor fi loviți de suferințe crescute și își vor părăsi țara sau o vor trage în jos.

Ce supără în ambele cazuri e siguranța și patetismul cu care vorbesc cele două tabere. Pe de o parte, apostolii democrației trec mult pe deasupra necazurilor mari ale oamenilor mici. Pe de altă parte, tartorii politici vor înțelegere trecînd peste propria vină. Singura ceritutine e că ambele părți vor să aibă dreptate, fără să știe dacă au dreptate.

Treizeci de ani de reformism și asistență financiară în Europa de Est ne spun că și cazul Moldovei e o incertitudine prezentată din două unghiuri drept adevăr total. De fapt, nimeni nu știe ceva precis. Reformiștii cer blocarea ambițiilor riscante ale regimului pentru că așa se cade și așa scrie la manualul cel bun. Dar asta nu înseamnă că aceiași reformiști știu că situația se va schimba în bine, cu mai puțini bani și ceva mai multă rigoare legală.

La rîndul lor, adepții împrumutului cu orice preț sau în baza unor angajamente de moment nu știu dacă banii vor ajunge cu adevărat la cei ce au nevoie de ei. Așadar, lupta se duce, de fapt, în afara realității. Miza e o victorie politică, iar victoria politică se poate irosi ușor într-un sistem de stat care nu mai poate da direcție ci doar prelungirea confuziei. În cele din urmă, asistența financiară acordată Moldovei e un mijloc de a asigura, la limită, supraviețuirea vieții de stat. Bătălia de principii e ușor nepotrivită într-un asemnea cadru. Votînd în favoarea ajutorului (575-67) Parlamentul European pare să fi arătat că înțelege exact asta: nimic nu merge bine în Moldova dar, fără bani, se taie punțile și dispar șansele minime de redresare. Fondurile care vor fi trimise Republicii Moldova sînt, în singura lor definiție rațională, o ancoră, un fel de a menține legătura și de a evita deriva statului. Nu urmează prosperitatea, dar e ceva mai sigur că a fost evitată desprinderea Moldovei de sistemul european.

Legătura Moldovei cu Uniunea Europeană nu mai e ce a fost dar n-a încetat să existe. Se va spune că 100 de milioane de euro se duc pe apa sîmbetei. Într-adevăr, nimeni nu poate garanta că banii se vor duce acolo unde le rostul. Însă e la fel de bine de știut că UE nu își poate face iluzii prea mari. Experiența trecută spune că banii nu ajung mereu unde trebuie dar lasă deschis locul pentru intervenții pozitive în viitor. În rezumat: nimeni nu știe cum e mai bine dar fără bani e mai rău.

Un stat ca Republica Moldova pornește, obligatoriu, bolnav. Adică fără bani. Nu există motiv pentru care Moldova să scape vreodată de problema veniturilor. Țara e mică, populația e plecată prin țări și economii mai mari, producția de valori și capital se reduce la artizanatul viticol, plus ce mai pică. Însă permanența bolii e agravată de sărăcia mentală a liderilor. O țară strîmtorată o scoate tîtrîș-grăpiș la capăt. O țară strîmtorată și strangulată de vandalism politic și lideri catastrofali n-o mai scoate la capăt. Culmea, nici măcar fondurile venite din afară nu garantează întremarea.

Faimosul ajutor financiar pentru Moldova a confiscat orice altă temă, la fel cum și mai faimoasa dispraiție a miliardului din sistemul bancar moldovenesc a dat un șoc echivalent unui război. Așadar, banii, banii, banii. Moldova depinde, ca întotdeauna, de bani. De banii furați și de banii primiți. De o devalizare grotescă, compatibilă cu inexistența statului, și de milostenia externă.

Problema e că furtul e întotdeauna mai ușor decît ajutorul. Furtul cere un singur lucru: anarhia politică sau, mai bine zis, infiltrarea mafiotă a carcasei democratice. Ajutorul extern e mult mai complicat. Cine dă dă dar nu pe degeaba. Ajutorul financiar extern e condiționat. Moldova trebuie să evite prăbușirea în dezmăț politic, adică să păstreze formule și mecanisme care mențin echilibrul politic, măcar la suprafață. În acest moment: să nu schimbe sistemul electoral pe nepusă masă. Cine trebuie să satisfacă aceste condiții și, deci, să asigure că banii vin în Moldova? Cei ce au adus sistemul politic în criză totală.

Cu alte cuvinte, ecuația Moldova suverană și cu bani pentru cîtva timp presupune că statul are nevoie de bani, cineva e gata să îi dea, dar numai dacă adminisgtrația de stat ia decizii care nu îi convin politic. E dilema clasică a regimurilor est-euroepene de la începutul anilor '90. Pe atunci, cuvîntul reformă făcea ravagii și asurzea un public larg. Cheia ajutoarelor financiare și economice era, inevitabil, o schimbare cerută din exterior în numele democratizătrii. Și, tot de atunci, știm că problema era aproape de nerezolvat. Clientul avea nevoie de bani, binefăcătorul punea condiții și restul lumii dezbătea cu spume. Toată lumea avea un pic de dreptate și nimeni nu deținea argumentul decisiv. Astfel, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, cei trei piloni clasici ai ajutorului extern, știau bine ce vor: țări care primesc bani dar își aștern mai bine pentru viitor. Dimpotrivă, guvernele naționale știau la fel de bine că banii UE vin cu condiții neplăcute dar, fără ei, riscă să îndatoreze în zone care impun condiții mult mai dure.

La mijloc: o societate la rîndul ei divizată. Adică, mulți oameni de rînd care speră că, pînă la urmă, firimiturile de la ospățul cel mare vor ajunge și la ei. Toată această mulțime fără discurs politic spera, ca azi în Moldova, că banii veniți din afară vor însemna măcar plata pensiilor și a salariilor, o inflație și o scumpete sub control și, cine știe!, un drum sau un pod reparat. Cealată parte a societății, mult mai sensibilă la mersul politicii și la egalitatea cetățenească, vedea în ajutorul extern un prilej de a sprijini corecții pe care liderii locali nu aveau nici un interes să le înceapă sau ducă la bun sfîrșit. Așa zisa societate civilă, dar și o parte însemnată a opoziției, au privit mereu dependența financiară ca pe o șansă unică de redresare politică în linie democratică. Rezultatul combinat: o cacofonie politică și propagandistică greu de curmat.