Istoria crizei Europene la care asistăm pare recentă. Ultimii cinci ani au adus într-o succesiune rapidă și - s-ar zice - nemeritată negații dure ale bijuteriilor principiale construite de Uniunea Europeană. Agresiunea militară a Rusiei a lovit din senin Ucraina, exact în momentul în care, la Bruxelles, Paris și Berlin, toată lumea celebra extinderea spațiului de civilizație european.
Principiul liberei circulații avea să se clatine sufocat de un val masiv de migrație dezlănțuit în vara acestui an. Reintroducerea controalelor de frontieră și chiar abolirea spațiului Scehngen aveau să fie evocate de însuși Cancelarul german Merkel. Tot în această vară, al treilea pachet de asistență pentru Grecia a lovit poate ireparabil sistemul monetar unic și a făcut evidente limitele integrării financiar-economice europene. În tot acest peisaj răsturnat, ascensiunea demagogiei naționaliste a trecut de la periferie în centrul politicii democratice europene. Radicalii dreptei și ai stîngii au înaintat susținuți de votul consistent al alegătorilor, din Scoția pînă în Italia. Grecia a optat pentru primul guvern de extremă stîngă instalat în ultimii 60 de ani de istorie europeană.
Diferența între proiect și realitate strigă din fiecare stat membru și pe toate temele. Tot ce părea posibil pînă în 2010 pare acum un pas prea mult sau o pretenție greu de susținut. Răspunsul european în fața provocărilor conjugate ale ultimilor cinci ani a ilustrat un adevăr amar: proiectul european a fost în mod esențial croit pe baza convingerii că marile probleme istorice au luat sfîrșit.
În consecință, nimeni nu e pregătit pentru revenirea la o istorie pe care Europa o declarase depășită. Agresiunea militară rusă în Ucraina a atras un compromis prelungit și permanent diluat care lasă impresia dureroasă a neputinței și deprimă tot flancul estic al Uniunii. Ciocnirea cu problemele Greciei a lăsat în urmă imaginea, probabil nedreaptă, dar convingătoare, a unei Germanii severe pînă dincolo de rațional. Migrația în masă prin coridoarele italian și grec a dat peste cap, în cîteva luni, arhitectura complicată a normelor interne europene. Nu e de crezut că măsurile sugerate în ultimul timp, de la centre de triere la returnarea migranților economici, vor deveni vreodată realitate.
Criza sistemului unit european a redeschis o discuție veche care opune idealismul și realismul politic. Poate fi întemeiată o nouă ordine politică plecînd de la principiile înalte ale idealismului? E Europa locul în care se vor întrupa politic idealurile iluministe și umaniste construite de filozofia ultimilor două secole? Sau, dimpotrivă, criza europeană are tocmai rostul de a ne spune, încă o dată, că realismul e singura formă politică potrivită în relațiile dintre state?
În acest moment pare ușor de răspuns: idealismul european a eșuat și realismul revine cu pași rapizi la cîrma Europei în ciuda protestelor și a declarațiilor repetate ale liderilor politici. În asemenea chestiuni, nu e niciodată momentul pentru un răspuns tranșant și definitiv. Dar nici pentru insistența în miopie. Revenirea la realism nu poate fi revenirea la trecutul violent al relațiilor dintre state. Însă limitele idealismului programatic sînt deja dovedite. Iar adevărata problemă europeană e insistența asupra idealismului în ciuda semnalelor puternice trimise de realitate. Paradoxul dramatic pe care viitorul îl pregătește în Europa spune că rezistența principiului idealist funcționează ca o invitație deschisă la noi crize și probleme.