Traian Ungureanu

Probabil nu vă interesează Catalonia dar tot ați auzit ceva, în ultimul timp, despre acest ținut îndepărtat. Oricum, de cînd muncesc și trăiesc în Spania, sute de mii de oameni sosiți din România și Moldova au început să știe mai mult despre politica locală și i-au lămurit, cît de cît, pe cei de-acasă.

Catalonia e o regiune importantă a Spaniei și e, sigur, cea mai bogată parte a țării. Multă lume vorbește limba locală (catalană) și se mîndrește cu tradițiia culturală aparte a locului. Catalonia n-a fost dintotdeauna parte a Spaniei, dar nici n-a trăit fără legături cu spaniolii. Dimpotrivă, legăturile au fost mereu foarte adînci. În anii ´30, în timpul războiului civil spaniol, Catalonia a dat cea mai serioasă parte a taberei republicane, opusă Madridului și a îmbrățișat entuziast o politică de stînga extremistă. Fisura produsă atunci și umilința suferită într-un război civil pierdut, cu tot ajutorul sovietic, au rămas vii. Cu toate astea, ultimii 70 de ani au făcut din Catalonia o regiune prosperă în interiorul unei Spanii care a acordat catalanilor o foarte mare autonomie administrativă. Naționalismul catalan a continuat să se organizeze și, mai ales după dispariția lui Franco, a devenit o mișcare politică extrem de bine articulată și activă. Încet-încet, naționalismul catalan a devenit o mișcare declarat separatistă care a presat Madridul și a obținut noi și noi concesii. Nu tocmai surprinzător, cu fiecare concesie și cu fiecare procent în plus în PIB, catalanii au întețit propaganda și politica separatistă. Separatismul catalan a ajuns la modă și s-a înconjurat de o aură romantică foarte apreciată de mediile de informare și de lumea educată. Rezultatul e o imagine puternică și totodată înșelătoare. Peste tot în afara Cataloniei domnește, deja, impresia unei regiuni care e împiedicată să devină stat și a unui popor care e împiedicat să devină națiune. Imaginea e consecința unei campanii formidabile purtată de sus în jos, dinspre administrație spre populație, și reluată de medii de informare favorabile sau naive.

Administrația Cataloniei e dominată categoric de separatiști și asta înseamnă că autoritățile locale își folosesc din plin puterile legale pentru a promova cauza independenței. Toate mijloacele democratice ale autonomiei locale au fost înregimentate pentru a produce exerciții repetate de propagandă și îndoctrinare. Campanii de presă, rezoluții ale parlamentului local și un referendum, ilegal și nerecunoscut de guvernul spaniol, au fost lansate și folosite pentru a da voce și ecou separatismului. Cu timpul, o mare parte a opiniei neinteresate sau, pur și simplu, neutre din afara Spaniei a învățat că în Catalonia oamenii vor independența, iar Spania se opune sau se face că nu aude. Aceasta e situația în care a început cea mai derutantă mișcare de imagine declanșată de autorităile catalane: alegerile locale de duminică 27 septembrie. La capătul lor, rămînem cu o lecție șocantă despre puterea imaginii asupra realității, despre fragilitatea regulilor democratice în fața propagandei și despre incapacitatea mediilor de informare de a despărți faptele de dorințe. Dar ce s-a întîmplat, de fapt, la alegerile din Catalonia?

Toată lumea care știe ceva despre Rusia reală își pune una și aceeași întrebare: ce urmează? În cazul Europei de Est, întrebarea e încărcată de temeri și devine: cine urmează? Rusia a intrat într-o spirală pe care lumea a mai văzut-o dar de înțeles au înțeles-o (și încasat-o) mai ales est-europenii. E vorba de politică de forță și cinism absolut. Schema merge în trepte și urmărește, pur și simplu restabilirea aranjamentului pe care URSS l-a pierdut în anii ´90. Mai clar: o lume cu Rusia supraputere și hegemon al Estului.

Primul pas a fost revenirea militară directă sau camuflată în statele suverane de la marginea Rusiei. Georgia și Ucraina au fost primele ținte. Moldova are de ce să se teamă. Multă lume a rămas cu impresia că Rusia a lovit și va suporta consecințele așteptînd vremuri mai bune. E corect, numai că analiștii care au mers pe această idee nu știu că tot Rusia poate fabrica vremuri favorabile. Așa a apărut pasul doi.

Rusia s-a angajat militar în Siria și cu asta a pus în mare pericol tot ce ține de Estul Europei. Poate părea ilogic, dar prima consecință a intervenției militare ruse în Siria nu e controlul asupra Orientului Mijlociu. Asta se va întîmpla mai tîrziu sau nu se va întîmpla deloc. Nu contează. Important e că Vladimir Putin a făcut pasul acolo unde Statele Unite și Occidentul în general au ezitat, au amînat și au lăsat impresia unei uriașe neputințe. După aproape cinci ani de război civil fără leac în Siria, după eșecul propagandistic în fața unui grup relativ restrîns ca Statul Islamic și după apariția unui val uriaș de refugiați la porțile Europei, Rusia a avut de făcut o singură o mutare. Odată cu primul raid aerian în Siria, opinia publică occidentală a răsuflat ușurată și a descoperit pe loc diferența între incapacitatea guvernelor vestice și seriozitatea Rusiei. Pe asta a și mizat administrația Putin.

Guvernele occidentale nu mai au cum să ia atitudine în fața Rusiei, pur și simplu pentru că sînt ostateci ale opiniei publice de acasă. Rusia s-a transformat cu o singură mișcare în salvator universal, mîna forte în locul confuziei vestice și, chiar, apărător al creștinătății. Manevra are profil clasic și aduce cîștiguri morale și propagandistice enorme. Nu mai are nici o importanță că Rusia nu are de gînd să stîrpească Statul Islamic ci, așa cum o arată primele bombardamente din Siria, caută să elimine adversarii sirieni ai președintelui Assad. La fel de neimportant e că atacurile rusești au lovit centre civile și au ucis oameni nevinovați. Rusia își poate permite aproape orice pentru că lumea reține un singur lucru: acolo unde Occidentul a creeat o criză, rușii au curajul să pună mîna pe par.