Traian Ungureanu

S-ar putea spune că anunțul cu care Cancelarul Merkel a deschis porțile Germaniei și-a surprins nepregătit autorul. Declarațiile doamnei Merkel lasă impresia unei poziții precipitate. Dacă și-a făcut calculul că poate amuți stînga germană și că poate prelua supremația publică acasă, atunci Cancelarul a reușit. Însă poziția doamnei Merkel a mai reușit ceva: a scos din joc normele europene. Exista, deja, un acord de principiu al statelor europene, agreat în iulie, la Consiliul european. Acordul vorbea de 40000 de refugiați ce urmau să fie preluați pe baza unui sistem de cote voluntare de statele membre. Alfel spus, fiecare preia cît poate. Odată cu declarațiile doamnei Merkel acest acord a fost radiat. În plus, Cancelarul Merkel a tecut imediat în ofensivă și a încercat să împingă situația creată de propriile declarații în sarcina celorlalți. Doamna Merkel a anunțat, alături de Președintele Hollande, că, pur și simplu, celelalte sate membre UE trebuie să se supună unui sistem de cote „obligatorii și permanente”. În doar cîteva zile, problema refugiaților a fost transformată într-un test cu soluția impusă de la centru. Iar Uniunea Europeană nu e pregătită pentru așa ceva. Era de prevăzut că, așa cum s-a întîmplat în ultimii ani cu problema Greciei, o criză va pune imediat în lumină diferențele reale de concepție, interese și potențial care separă statele membre ale UE. Cotele anunțate fără consultări au provocat reacția nervoasă a satelor estice. Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria și România au respins deschis planul. Încurajată de atmosfera favorabilă și de poziția de lider moral al Europei, Angela Merkel a răspuns cu amenințări abia voalate: cine nu acceptă cotele ar putea face față unor dificultăți economice. Altfel spus, Estul va plăti, probabil prin diminuarea investițiilor germane și, poate, prin filtrarea mai atentă a fondurilor europene. Chiar dacă nu va fi așa, răul a fost făcut. Criza refugiaților și poziția radicală a Germaniei au forțat o fisură est-vest. Neînțelegerile sînt mai vechi și problema refugiaților n-a făcut decît să grăbească un proces activ. Marele eșec european din Ucraina a fost moșit tot de atitudinea franco-germană și, vrînd nevrînd, asta a provocat neîncredere în est. În genere, raporturile de autoritate uneori arogantă cu care statele vestice au decis în chestiuni de interes comun au sădit nervozitate și, uneori, resentiment în est. Criza refugiaților și sistemul de cote au activat aceste neînțelegeri și riscă să provoace o dezbinare gravă. N-ar fi o exagerare să spunem că poziția germană a devenit o formă de aventurism. Europa s-a trezit în situația de a conta în primul rînd pe lucrurile care o dezbină. Principiul solidarității europene invocat ipocrit de Germania nu e o bază realistă de discuții. Căci oricine poate reproșa oricui lipsa de solidaritate pe atîtea alte teme și în atîtea alte momente grele. În plus, neînțelegerile și diviziunile apărute în doar cîteva săptămîni par astăzi mult, dar s-ar putea dovedi, mîine, o joacă de copii. Criza refugiaților abia începe. Cine crede că îi va pune capăt în cîteva săptămîni, după care totul va reintra în normal, se înșeală amarnic. Un rezervor necuprins de mase umane așteaptă în Africa și Orientul Mijlociu. Fără îndoială, vestea care spune că Europa e disponibilă și incapabilă să facă față a ajuns departe. Greul abia începe, iar diviziunea europeană a apărut de la primul obstacol.

Dacă se poate pune măcar o aparență de ordine în ajutorul celor ce înceacă să înțeleagă ceva din haosul care domină Europa, trebuie făcute cîteva constatări. Incomode, dar urgente.

Mai întîi și mai întîi trebuie observat că emoția a luat totalmente locul judecății și a detronat politica responsabilă. Totul a început în Germania, unde Cancelarul Merkel, a făcut ceva ieșit din comun: a anunțat fără ezitare că porțile Germaniei sînt deschise. Nu e clar în ce împrejurări a apărut și cui aparține, de fapt, cifra de 800000 de refugiați admisibili, dar semnalul a pornit atît către masele de refugați cît și către societatea germană. În mod previzibil, Germania a devenit destinația aproape unică a refugiaților. Mai puțin previzibil, dar foarte real, învălmășala a dus la dispariția lucrurilor certe. Astfel, distincția între migrant și refugiat s-a risipit cu totul. Toată lumea a început să vorbească de migranți fără alte precizări. Orice persoană sosită la frontiera germană a fost preluată imediat și fără condiții. Însă poziția radicală a Cancelarului german n-a dereglat doar percepția publică. Poate tocmai pentru că plutesc pe un val de euforie și așteaptă emigranții ca pe eroi de război, germanii și o mare parte a publicului occidental n-a băgat de seamă ce s-a întîmplat cu Europa, imediat după anunțului Cancelarului Merkel. Pe scurt, structura internă a Uniunii Europene a dispărut. A fost de ajuns ca un val de migranți să penetreze dinspre sud pentru ca Angela Merkel să intre în derută și să anunțe că Europa e practic acel coridor liber care duce spre Germania. Înarmați cu garanția cu germană, zeci de mii de migranți au trecut prin Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria și Austria măturînd sistemele de frontieră și demonstrînd rapid că spațiul Schengen poate sluji unor scopuri pentru care nu a fost construit. Regulile au fost anulate sau retrase din clipa în care Cancelarul Merkel a declarat că principiul Dublin nu mai funcționează. În traducere, asta înseamnă că regula după care orice migrant care intră în Europa trebuie să ceară azil în țara de intrare a fost declarată nulă de proprii ei autori. Asta înseamnă, mai departe, că nimeni nu știe, de fapt, cine a intrat în Europa. De presupus se poate presupune, desigur, că o parte din migranți sînt refugiați autentici. Dar la fel de bine se poate presupune că o altă parte sînt refugiați economic sau infiltrați de mișcările teroriste care se calcă pe picoare în Orientul Mijlociu sau foști combatanți în războaiele din zonă. Ideea după care ce se întîmplă acum e faza haotică și că faza următoare va decurge ordonat e o iluzie. Odată deschisă poarta nimeni n-o va putea închide. Căci sistemele de protecție au cedat, reintroducerea lor va fi exterem de complicată, opinia publică va reacționa indignată, cei deja admiși vor cere energic reunirea cu cei rămași în urmă iar presiunea pe frontiere va continua să crească. Tot ce se poate spune e că, dacă asistăm la o primă fază, e, într-adevăr, vorba de faza emoțională. O a doua fază ar putea fi, peste un an sau mai curînd, faza regretelor. Oricum tîrzii. Dar seria consecințelor nu se oprește aici. Apariția valului de refugiați la porțile Europei, urmată de destrămarea organizării interne a Uniunii, a produs încă o fisură. De data asta, în coeziunea Uniunea Europene.