Traian Ungureanu

Haosul politico-financiar euro-grec merge mai departe. Cu toate astea, există măcar cîteva măsuri de igienă mentală cu care omul de rînd și publicul larg se pot apăra de intoxicații. Un număr de idei radicale fac deja figură de mari adevăruri și au trecut în dieta administrată zilnic de medii de informare și de politicieni nu tocmai inocenți. Toate trebuie luate la bani mărunți și trimise între deșeurile radioactive ale demagogiei, unde le e locul. Prima și cea mai răspîndită aberație în circulație spune că referendumul organizat în Grecia e o dovadă supremă de democrație. Poporul și-a spus cuvîntul și Grecia a dat lumii întregi o lecție excepțională de respect pentru democrație. Această idee vehiculată pînă la roșu de politicienii și presa de stînga conține un mic secret vinovat. Căci acest enunț de nobilă aparență se bizuie pe o confuzie premeditată, pe o înșelăciune grosolană în care democrația e totuna cu manipularea mulțimilor care votează. Democrația presupune votul dar votul nu presupune democrația. Votul nu e automat garanția politicii democratice. Democrația cere mult mai mult. În cazul referendumului cu care se mîndresc Tsipras și colegii, democrația a fost redusă la instincte primare, la dezinformare și la naționalism vărsate în urna de vot. Democrația e ce face un guvern din ea iar asta guvernul grec se ferește să spună. Un referendum e un instrument paradoxal. Pe de o parte, nimic nu dă o măsură numerică mai impresionantă decît un referendum. Pe de altă parte, nimic nu e mai riscant decît un referendum. Chemat la urne să spună da sau nu și atît, alegătorul e, adesea, folosit de un guvern care n-are curajul să ia decizii sau încearcă să le pună în gura alegătorilor. În asemenea condiții, un referendum devine o soluție populară dar nu democratică. Nemaivorbind de un referendum organizat în 7 zile și redus la o întrebare imposibil de priceput sau de cîntărit. Dealtfel, grecii nu au răspuns la întrebarea de pe buletinul de vot ci la întrebarea ”sînteți sătui și vreți să găsiți un vinovat?”. Referendumuri poate face oricine, democrație mult mai puțini. A doua mare plăsmuire agitată de media și de polititiceni e o judecată falsă în țara întemeietorilor logicii. Judecata care spune așa: dacă grecii antici au inventat democrția, atunci grecii de astăzi sînt mari democrați. Ploaia de trimiteri la marea cultură a Greciei antice e o ocupație jenantă. Înțelepți care de care mai siguri pe ei vorbesc de Thucidide pentru a explica noul conflict grec, de Pericle pentru a evoca democrația eroică a Greciei de astăzi și de Eschil pentru a așeza în plină tragedie antică suferințele de astăzi. Ce nu spun aceste voci rău cultivate sau rău intenționate e că democrația ateniană n-ar fi fost tocmai lumea în care ne-am fi dorit să trăim. Occidentul datorează grecilor apariția principiului democratic dar trăiește într-o lume de libertate mult diferită și lărgită în 2500 de ani de teorie și dezvoltare politică. Măreața cultură greacă era cultura timpului ei, cu sclavie cu tot și cu o libertate îngăduită unui cerc strict limitat de cetățeni. În plus, Grecia zilelor noastre a pierdut firul istoric prin care era legată de antichitatea ilustră a elinilor. Grecia nu e un caz singular ci tipic pentru evoluții istorice fericite sau nefericite dar inevitabile. Nici britanicii nu mai au legătură cu normanzii sau cu anglo saxonii și nici italienii cu Roma latină (deși, în aceste cazuri, tardiția s-a subțiat mai puțin). Dacă acceptăm această realitate critică și dinamică putem ataca o altă mare prostie care zboară slobodă din gura politicienilor. E vorba de concluzia gravă după care Grecia e primul stat european dezvoltat care dă faliment. În treacăt fie spus, Grecia e bine antrenată în materie, de vreme ce a mai intrat de patru ori în incapacitate de plată de la 1800 încoace. Adevărul e că Grecia a ratat, alături de alte cîteva state de glorie istorică, intrarea în modernitate. Drumul Greciei spre dezvoltare a început foarte tîrziu și pare din ce în ce mai lung. Cultura formidabilă a Eladei s-a stins acasă și a înflorit în Europa de Sud pentru a forma apoi, alături de standardul latin, baza de emancipare a Europei. Acasă a rămas o amintire firavă înecată de veacuri lungi de subjugare și blocaj. La capătul acestei etape istorice, Grecia nu mai e rezultatul direct al splendorilor eline ci o sinteză precară de influențe bizantine și otomane. Din acest amestec

Oare de ce n-ar prelua Europa refugiații de azi, așa cum a preluat refugiații de ieri? Problema e că, în fiecare caz, există o deosebire fundamenală care separă situația gravă cu care se confruntă, astăzi, Europa de episoadele istorice menționate mai sus.

Cine citează politica de emigrație a Statelor Unite nu trebuie să uite că fluxurile de migranți au fost și sînt strict controlate strict la intrarea în America. Statele Unite n-au preluat niciodată emigranți în bloc. Pe de altă parte, episoadele trecute erau cazuri limitate la situații politice bine definite. Persecuția politică sau religioasă într-un stat sau un grup de state producea un număr limitat de refugiați politici autentici, însoțiți de un număr încă mai mic de falși refugiați plecați în căutarea unei vieți (economic) mai bune.

Astăzi ne aflăm într-o situație numeric și calitativ complet diferită. Există, fără îndoială refugiați politici autentici, dar ei sînt înghițiți de un val care echivalează cu un transfer de populație. Dacă discuțiile s-ar putea purta cu mintea limpede, atunci ar fi de observat că problema noului val de imigrație e capacitatea dubioasă de integrare. În fond, nu e deloc imposibil să concepem ultima mare mișcare a est-europenilor către vest, după admiterea esticilor în UE, ca un uraș transfer de populație consimțit. Cifrele sint nesigure, dar nu e exclus ca pînă la 10 milioane de est-europeni să fi trecut în Vest. Transferul a fost posibil pentru că legal apartenența la UE a topit frontierele. Mai important, însă, transferul a fost rapid și neproblematic tocmai pentru că statele gazdă știau că pot conta pe integrarea imediată a est-europenilor. Cazul actualului val e complet diferit. Bariera de adîncime e, pînă la urmă, incapacitatea de integrare a populațiilor arabo-africane, probată deja în nenumărate ghetto-uri arabe și africane din marile orașe vest-europene.

Europa s-a mai aflat în fața unor presiuni de acest gen și a mai trecut prin migrații provocate de polarizarea economică și civilizațională. Bogăția și stabilitatea europeană au atras de cîteva ori în ultimul mileniu populații care s-au desprins din propriul bazin geografic și au pătruns, de cele mai multe ori violent, pe marele platou de prosperitate europeană. De data asta, transferul nu mai e violent. El îți menține mobilul (accesul la prosperitatea și garanțiile europene), dar nu mai are nevoie de mijloace violente de penetrație.

Breșa e lărgită și mișcarea e sprijinită de climatul moral al teritoriului gazdă. Aici intră în joc spiritul unui veac în care toleranța și deschiderea se combină cu sentimentul de vinovăție și cu admirația pentru tot ce nu e occidental - toate sistematizate și incorporate în discursuri politice. Vinovăția și datoria ce obligațiile ce decurg din crimele regimurilor coloniale au devenit un fetiș. Acest cult a generat o atmosferă irespirabilă și a înlocuit orice formă de contra-argument sau dezbatere rațională. Din momentul în care întreaga cvilizație europeană e echivalată cu o crimă de dimensiuni globale împotriva restului lumii, Europa nu mai are cum să suscite fidelități sau patriotisme ci doar respingere și aversiune. Fără excepție, cei mai înverșunați detractori ai lumii europene și cei mai entuziaști susținători ai migrației de orice fel sînt europeni. Nu chiar orice fel de europeni. Aici intervine ipocrizia monumentală - atitudine dominantă între susținătorii politicii „progresiste”. De regulă, cei ce propovăduiesc în mediile de informare și în lumea politică deschiderea porților sînt feriți de efectele binefacerilor pe are le recomandă.

Migrația nu aduce numai daruri. Mai ales atunci cînd avansează masiv în societăți cu deficit demografic, migrația produce tensiuni și riscuri sociale cît se poate de concrete. Violența și criminalitatea cresc și zone tradiționale ale țării gazdă sînt, pur și simplu, decupate și luate sub control de noii veniți. Militanții pro-emigrație nu se lovesc de acest gen de probleme. În enorma lor majoritate, ei trăiesc în comunități prospere și perfect protejate de migranți și tulburări sociale. Restul societății nu are decît să se descurce cu situația creată de dogmele stîngii. Marii preoți ai migrației necondiționate nu se întîlnesc niciodată cu efectele ei. E foarte comod și profitabil electoral să faci, astăzi, politică și demagogie de stînga. Ce va fi mîine nu contează. Mai ales dacă li se întîmplă altora.