Traian Ungureanu

Surprizele istorice sînt tîrzii și îndelungate. Nimeni nu e mai în măsură să constate această constantă dificilă decît Europa de Est. La 25 de ani de la căderea dictaturilor comunsite, Europa de Est are neplăcerea crescîndă de a înțelege că nu e tocmai clar așezată pe hartă.

Est-europenii au presupus automat, dar și îndemnați de o insistentă retorică pro-democratică și prooccidentală, că partea lor de lume e în mod natural o continuare a celeilalte jumătăți europene. După toate așteptările, Europa de Est urma să facă lin joncțiunea cu Europa de Vest, după modelul a două stații orbitale care se întîlnesc în spațiu și cuplează perfect. Nu a fost, și, la 25 de ani de la presupusa declanșare a îngemănării, nu e așa. Europa de Est nu mai e ce-a fost, dar nici nu a devenit parte a lumii cu care trebuia să se regăsească. 11 state est-europene sînt, astăzi, membre ale Uniunii Europene, dar această formă de adopție nu e nici încheiată, nici previzibilă. Începînd cu liniile mari ale raporturilor între statele Estului și blocul occidental, totul e de discutat, din ce în ce mai mult de discutat.

Primele semne au apărut îndată după euforia reunificării europene. Societățile Estului au fost alocate unor programe de reformare și reeducare care urmau să alinieze standardele juridice, economice și politice sau, cu alte cuvinte, să pună Europa de Est și Europa de Vest în aceeași matcă. Reușita acestui proces e notabilă, dar e în continuare greu de spus cît din acest succes e formal și cît e deja integrat în felul de viață al est-europenilor. Mult mai evidente au fost alte cîteva rezultate. Mai întîi, un transfer masiv de populație și forță de muncă din Est în Vest. Combinată cu transformarea piețelor est-europene în piețe de desfacere pentru economia vest-europeană, această situație a întărit rolul de asociat secundar al statelor est-europene. Acest aranjament a produs deja o tulburare internă masivă în statele Estului.

România, părăsită de cel puțin trei milioane de oameni, e un caz tipic. O forță de muncă în descreștere și un minus masiv în vitalitatea socială, însoțite de degradarea fizică a populației și de o economie retrogradată la situația de consumator-prestator de servicii minore, riscă să pună sub semnul întrebării viitorul. România trăiește din ce în ce mai mult în afara propriului proiect și s-ar putea afla destul de curînd în situația unui stat de categoria a doua. Nu atît un stat eșuat, cît un stat precar, cu valoare muzeală. Viitorul pare să indice o națiune care a pierdut forța de invoație și trăiește, la limită, din improvizațiile și rebuturile care dau tonul în toate sectoarele, de la învățămînt, administrație și sănătate pînă la guvernarea politică. Dar toate astea erau, orarecum previzibile. În fond, România și multe alte state europene nu puteau evita acest scenariu și nu aveau cum să ridice pretenții, după îndelungata descalificare generală impusă de regimul comunist.

Transformarea existențială forțată de comnunism s-ar putea dovedi irecuperabilă sau, în cel mai bun caz, va fi depășită într-o etapă istorică depărtată și, deocamdată, inimaginabilă. Pînă aici se poate vorbi de practica inevitabilă a faptelor și datelor istorice. Oricît și-a imaginat și dorit așa ceva, Estul nu avea cum să sară peste propria istorie. Intervenția Europei de Vest și rețeta de integrare europeană au aterizat într-o complicație profundă pentru care nu erau echipate. Dacă asta e parțial de înțeles, lucrurile se schimbă radical atunci cînd trecem de la practica istorică la viziunea politică. Altfel spus, de la calitatea primei operații la planul de perspectivă, de la deciziile din mers la viziunea europeană pentru Esuropa de Est. Întrebarea „cum ne descurcăm cu Europa de Est?” a fost înlocuită brutal de întrebarea „ce avem de gînd cu Europa de Est?”. Răspunsul e, din păcate, ininteligibil.

O dereglare de neînțeles pare să cuprindă mase mari de tineri care fug nemulțumiți de lumea lor și caută locuri cît mai îndepărtate. Mai mult decît atît, noii călători caută experiența radicală, emoția extremă sau - cum cred cei mai mulți - trăirea autentică. În consecință, unii sfidează jungla, alții înălțimi pe care le găsesc după moda așa ziselor sporturi extreme. Mulți încearcă escaladări fără echipament de protecție sau se plimbă senini pe muchia blocurilor, pe macarale și acoperișuri ridicate peste zeci de etaje.

Turismul aventurier cere admirația și pare că o merită. Însă curajul acestor călători e, de foarte multe ori, un amestec de aroganță și ignoranță. Cei ce pleacă nu știu nimic despre locurile pe care le țintesc sau știu un singur lucru: că e vorba de ținuturi exotice, pline de culoare și viața neconformă cu obiceiurile de acasă. Așadar, călătoria e un soi de protest împotriva presiunii de acasă. Însă asta nu poate ține loc de cunoaștere elementară. Tinerii aventurieri nu știu și nu bănuiesc ce îi așteaptă la destinație. Și nici nu vor să știe. O aroganță extremă pîndește în spatele ignoranței. Fără să o spună, ei presupun că lumea din afară, oricît de depărtată și necunoscută, e datoare să se dea la o parte, să îi protejeze, să le facă pe plac și să le garanteze distracția. Ideea după care fiecare din ei e o ființă unică și încărcată de drepturi totale e înrădăcinată în mintea acestor oameni care au crescut înconjurați de această presupunere și sînt gata să se revolte ori de cîte ori ceva nu le urmează dorințele. În aceste condiții, călătoria aventuroasă devine un soi de vagabondaj șic. O plăcere în plus, fără obligații și temeri, fără respect pentru limite și obstacole.

Pentru cine urmărește urmele foto și video ale acestui tip de turism e clar că tinerii aventurieri se dezlănțuie într-o formă de libertate vecină cu orgia și prostia. Călătoriile sînt un prilej de exces, alături de alți călători care se amestecă într-un iureș de beții, sex și gesturi extreme. În fond, cei ce se arată dezbrăcați sau urlă pe vîrfuri de macarale nu fac nimic deosebit de ce fac acasă la așa zisele petreceri de sfîrșit de săptămînă. Tinerii care caută autenticitate și senzații tari omoară același gol și acasă și la 2000 de km depărtare. Există bineînțeles și un discurs menit să explice și să înnobileze acest soi de isprăvi. De fiecare dată, cei scăpați teferi din junglă sau de pe coarda întinsă peste o prăpastie spun că au reușit ceva important, că au dovedit ceva, că au depășit un „challenge”, adică o încercare.

Mai aproape de recorduri sau de ruleta rusească, aceste încercări au în comun lipsa completă de valori. Fără să se sprijine pe date și valori de vreun fel, aceste sforțări stau, pur și simplu, suspendate în aer ca niște trăznăi inexplicabile, care mărturisesc o complicație nervoasă și atît. O frustrare adîncă îi mînă spre necugetare programată pe acești oameni care strigă, fără să-și dea seama, de spaima propriului gol. Biologia pură pășește pe locul culturii și provoacă încercări în care senzațiile și corpul au totul de făcut.

Nu mai puțin trist e cazul turiștilor cuminți și bine așezați în societate care țin cu tot dinadinsul să viziteze locuri de mare splendoare istorică fără să țină seama de forma actuală a istoriei. Cozile se lungesc la monumente din Libia, Egipt, Siria și alte locuri măcinate de masacre și războaie sălbatice. Ignoranța e, în acest caz, o formă de indolență pașnică. Turiștii habar n-au pe ce lume trăiesc. Cei mai mulți se scuză spunînd că nu fac politică. Așa e. Dar alții fac. Nici avertismentele oficiale ale Guvernelor nu sînt luate în seamă. Presupunerea intimă rămîne aceeași: o fi rău în cutare loc, dar răul de acolo are datoria să mă ferească pe mine. Mană cerească pentru rețelele teroriste, turiștii care insistă să călătorească în teatre de război sfîrșesc uciși de bombe sau, în cel mai bun caz, ca ostateci pe care, tot în cel mai bun caz, guvernele țărilor de baștină sînt datori să îi răscumpere. Cazul turiștilor francezi și germani răscumpărați recent din Mali e un scandal. La fel, episodul tragic al turiștilor secerați pe o plajă, în Tunisia, la numai două luni după ce alt grup fusese masacrat la un muzeu din capitala Tunisiei. Odată aduși acasă, supraviețuitorii au explicat, așa cum o fac cei mai mulți aflați în situația lor, că a continua să faci turism e un gest de normalitate care sfidează violența. Nu e clar, pînă acum, dacă vreo rețea teroristă a fost impresionată de normalitatea turiștilor, dar explicația acestor călătorii riscante pare, mai degrabă, prostia. Sau mai curînd comoditatea unor oameni care refuză să înțeleagă pe ce lume trăiesc sau au fost educați să creadă că realitatea există doar pentru a-i însoți în mod plăcut.