Traian Ungureanu

În fond, nu trebuie să fi economist sau politician ca să înțelegi repede ce e cu Grecia. Situația era limpede de la bun început: țara a rămas lefteră, e datoare pînă în gît și nu poate produce nimic. De cînd vorbim de stat modern, Grecia a cheltuit mult mai mult decît a produs și decît a încasat (dacă a încasat ceva notabil) din taxe și impozite. Pentru a face față acestei situații cvasipermanente, guvernele Greciei au făcut mereu unul și același lucru: s-au împrumutat. Sistemul a funcționat, datoriile au crescut și toată lumea a rămas convinsă că, pentru prima oară în istorie, scadența nu va veni vreodată.

Dar ziua plății a venit. Odată admisă în Uniunea Europeană și în zona euro, Grecia a intrat într-un sistem care o leagă de creditul, dar și de interesele celorlalte state membre. După ce întregul edificiu european a fost lovit de criza declanșată în 2009, era clar că zilele lipsite de griji ale Greciei se apropie de sfîrșit. Simplificînd, lumea s-a schimbat după 2009, nimic nu mai e pe gratis, Grecia e în fața notei de plată cumulate și nu îi poate face față. De aici încolo, încep complicațiile.

În mod normal, într-o asemenea situație, parcursul e simplu: datornicul plătește sau e izgonit. Dar Grecia e o țară, nu un datornic oarecare și, în plus, e parte a unui sistem care leagă toate statele membre ale UE și ale zonei Euro. Dacă Grecia e lăsată să cadă, toată lumea va păți ceva, iar moneda euro va avea de pățit cel mai mult. Așadar, ideea după care Grecia trebuia dată afară pentru a proteja zona euro e, medical, corectă și politic imposibilă. Nemaivorbind de consecințele strategice pentru Europa care ar fi scăpat de Grecia și ar fi primit în schimb o breșă enormă lăsată de un guvern stîngist și de o națiune cu vechi tradiții socialiste la dispoziția Rusiei.

Ceea ce înseamnă că Germania, ca principală putere europeană, n-a avut de luat o decizie simplă. Cancelarul Merkel a încercat să apere integritatea proiectului european și a impus un plan extrem de sever care menține, totuși, Grecia în euro. Numai că această formă de europenism forte s-a dovedit rapid o fundătură. Criza Greciei a dovedit rapid că proiectul european are un adversar formidabil: realitatea.

Retrogradă, imprevizibilă, mărginită, încăpățînată și cum o mai fi ea, realitatea politică și economică a Europei nu s-a făcut nevăzută doar pentru că liderii europeni au construit un proiect în care nu există loc pentru ea. Europa unită a plecat de la ideea că toate statele membre sînt sau vor fi la fel, că toate vor înainta spre comasare politică, vor converge economic și vor putea folosi, treptat, aceeași monedă. În teorie și în lumea idealurilor, acest proiect ambițios și luminos nu avea de ce să se teamă. În realitate, același proiect presupunea cu necesitate un lucru: unificarea politică. Toate statele membre, trebuiau conduse de o singură voință politică și dintr-un singur centru. Toate statele membre urmau să se supună cedînd suveranitatea și acceptînd legi, bugete și impozite comune. În lipsa acestei condiții, realitatea diversă și contradictorie a statelor membre nu putea fi domesticită.

Însă proiectul european a înaintat fără să țină seamă de aceste cerințe. Fondatorii și motoarele lui principale, Germania și Franța au împins dezvoltarea Uniunii ca și cum toate condițiile ar fi fost îndeplinite. Totul în numele Europei. Obiecțiile au fost ușor de respins de la înălțimea marelui proiect iar criticile au fost lesne ridiculizate ca obiecții înapoiate și meschine. Statura morală a blocat complet viziunea politică. Așa se facă că, în momentul în care realitatea a dat buzna peste proiect, Germania s-a văzut în situația de a prescrie Greciei un program care vrea să salveze Uniunea dar nu are nici o legătură cu realitatea. Germania a pus un bandaj acid acolo unde nici măcar o operație nu mai putea aduce salvarea. Singura soluție era înlocuirea pacientului. Grecia e într-o stare atît de gravă încît tratamentele cele mai dure nu mai ajută.

Doar o revoluție politică și economică la capătul căreia Grecia devine o altă țară poate salva situația. Așa ceva e imposibil. Acordul semnat de Grecia și creditorii internaționali se bazează pe supoziția că problemele Greciei sînt un accident grav, dar reparabil. Problemele Greciei sînt cu totul altceva. Sînt Grecia însăși. Ideea europeană a presupus că Grecia poate fi o excelentă țară europeană pentru că așa au decis inițiatorii nobilului proiect UE. Eroarea e evidentă astăzi.

Utopia și realitatea s-au ciocnit catastrofal la Atena. Daunele sînt colosale. Nimeni nu mai știe drumul. Planurile semnate sub presiune au căzut în cîteva zile, deși asta nu înseamnă că nu vor fi aplicate. De aici încolo, urmează deruta. Germania nu poate accepta iertarea de care are nevoie Grecia pentru că a doua zi Italia, Spania sau Portugalia vor cere același lucru. Regulile, principiile și tratatele au rămas deja în urmă, sfărîmate de mutări disperate care încearcă să astupe tot mai multe fisuri deodată. Nimic nu mai e interzis și, în același timp, nimic nu mai e salvator. Criza Uniunii Europene a început, grăbită de marea problemă greacă, și va continua în forță pînă cînd realitatea și rațiunea vor dicta noul contur al Europei.

Așadar, criza continuă. E, poate, mai clar, acum, că așa zisă criză a Greciei nu e un episod controlabil ci o întorsătură istorică. Un Raport al Fondului Montear Internațional (FMI), mai întîi confidențial, apoi dat publicității, a tras preșul de sub picioarele și așa șubrede ale celor ce au încheiat duminică spre luni Acordul între creditorii internaționali și Grecia.

Duminică noaptea, după ce a impus propriul scenariu, Germania socotea, poate, că a reușit să iasă cumva din pîrjolul grec. Miercuri dimineață, totul s-a năruit. Raportul FMI spune cîteva lucruri de importanță extremă care fac din Acordul cu Grecia o bucată de hîrtie lipsită de sens și viitor. Mai întîi și mai întîi, FMI conchide că, în condițiile actuale, Grecia nu are nici o șansă să își plătească datoriile. Acum două săptămîni, FMI calcula că nivelul datoriei publice grecești va ajunge la 170% din PIB în următorii doi ani. După două săptămîni, același FMI socotește că nivelul datoriei va atinge, de fapt, 200%. Rezultă de aici că rețeta prescrisă de Germania e bună de coș. Injecția de 86 de miliarde de euro promisă de Comisia Europeană e perfect inutilă. Măsurile de austeritate extremă impuse de Germania nu vor repara nimic. Grecia se va scufunda mai adînc în mizerie.

Ideea dragă europenilor după care Grecia va trece pe creștere economică și va deveni în cîțiva ani un stat normal e o fantezie convenabilă și atît. În aceste condiții, FMI crede că a mai rămas o singură soluție cît de cît realistă: scutirea parțială de datorii, reeșalonarea restului pe cel puțin 30 de ani și, încă mai mult, transferuri directe în bugetul de stat grec. Mai clar, nu există altă soluție decît ștergerea unei mari părți din datorii, amînarea plății pentru rest, plus sume colosale trimise în ajutor statului grec.

În fața acestor observații, planul german e nu numai blocat dar și absurd. Asta cu atît mai mult cu cît Germania a intrat duminică la negocieri cunoscînd diagnosticul pus de FMI. De fapt, toată lumea știa ce știe FMI-ul. Nu era nici un mister. Grecia e un stat eșuat. Cu toate astea, cancelarul Merkel și ministrul de finanțe Schauble au văzut documentul, la acea dată confidențial, și au decis să îl ignore. Schauble a încercat, măcar, să scoată bolnavul din casă și a presat pentru o excludere temporară a Greciei din zona euro.

Odată făcut public, diagnosticul FMI are consecințe formidabile. Mai întîi, credibilitatea Germaniei și a planului european, impus fără temeiuri economice reale, e la pămînt. Apoi, Parlamentele grec și german care trebuie să aprobe Acordul sînt puse într-o situație jenantă. Cum vor vota parlamentarii greci și germani în favoarea Acordului știind că Acordul nu rezolvă nimic? Vor vota pentru? Asta nu va face decît să devalorizeze parlamentele și să le pună sub culpă într-un viitor destul de apropiat.

Primul Ministru grec Tsipras a reusit să potolească rebeliunea în propriul partid, dar a trebuit să se bazeze pe voturile opoziției pentru a trece Acordul prin Parlament. Asta, după ce Tsipras însuși, a mărturisit marți seară într-un interviu televizat că a semnat un Acord în care nu crede. Drama a trecut în farsă. Guvernul grec e împotriva planului pe care îl sprijină, în fața Parlamentului grec au demonstrații anti-austeritate împotriva unui guvern anti-austeritate, iar opoziția greacă trece un proiect susținut de guvern. Logica lipsește cu totul. Nimeni nu crede în soluția aleasă, dar toată lumea declară că soluția trebuie păstrată.

În Germania, cancelarul Merkel riscă, deasemenea, revolta parlamentarilor. Merkel va trebui să își convingă parlamentarii că trebuie să aprobe Acordul din motive care n-au nici o legătură cu logica și cu economia. S-ar putea ca Merkel să invoce salvarea Europei. Dacă o va face, Merkel va păși în mijlocul unei contradicții infernale: Europa trebuie apărată de ea însăși. Altfel spus, proiectul european e, acum, la un pas de abis, dar a fost dus acolo de orbirea propriilor susținători. Criza din Grecia e, din acest punct devedere, manifestarea unei realități fundamentale pe care Europa a nesocotit-o sau a declarat-o nulă, fără să înțeleagă că va fi ajunsă din urmă de adevăr.