Traian Ungureanu

O dereglare de neînțeles pare să cuprindă mase mari de tineri care fug nemulțumiți de lumea lor și caută locuri cît mai îndepărtate. Mai mult decît atît, noii călători caută experiența radicală, emoția extremă sau - cum cred cei mai mulți - trăirea autentică. În consecință, unii sfidează jungla, alții înălțimi pe care le găsesc după moda așa ziselor sporturi extreme. Mulți încearcă escaladări fără echipament de protecție sau se plimbă senini pe muchia blocurilor, pe macarale și acoperișuri ridicate peste zeci de etaje.

Turismul aventurier cere admirația și pare că o merită. Însă curajul acestor călători e, de foarte multe ori, un amestec de aroganță și ignoranță. Cei ce pleacă nu știu nimic despre locurile pe care le țintesc sau știu un singur lucru: că e vorba de ținuturi exotice, pline de culoare și viața neconformă cu obiceiurile de acasă. Așadar, călătoria e un soi de protest împotriva presiunii de acasă. Însă asta nu poate ține loc de cunoaștere elementară. Tinerii aventurieri nu știu și nu bănuiesc ce îi așteaptă la destinație. Și nici nu vor să știe. O aroganță extremă pîndește în spatele ignoranței. Fără să o spună, ei presupun că lumea din afară, oricît de depărtată și necunoscută, e datoare să se dea la o parte, să îi protejeze, să le facă pe plac și să le garanteze distracția. Ideea după care fiecare din ei e o ființă unică și încărcată de drepturi totale e înrădăcinată în mintea acestor oameni care au crescut înconjurați de această presupunere și sînt gata să se revolte ori de cîte ori ceva nu le urmează dorințele. În aceste condiții, călătoria aventuroasă devine un soi de vagabondaj șic. O plăcere în plus, fără obligații și temeri, fără respect pentru limite și obstacole.

Pentru cine urmărește urmele foto și video ale acestui tip de turism e clar că tinerii aventurieri se dezlănțuie într-o formă de libertate vecină cu orgia și prostia. Călătoriile sînt un prilej de exces, alături de alți călători care se amestecă într-un iureș de beții, sex și gesturi extreme. În fond, cei ce se arată dezbrăcați sau urlă pe vîrfuri de macarale nu fac nimic deosebit de ce fac acasă la așa zisele petreceri de sfîrșit de săptămînă. Tinerii care caută autenticitate și senzații tari omoară același gol și acasă și la 2000 de km depărtare. Există bineînțeles și un discurs menit să explice și să înnobileze acest soi de isprăvi. De fiecare dată, cei scăpați teferi din junglă sau de pe coarda întinsă peste o prăpastie spun că au reușit ceva important, că au dovedit ceva, că au depășit un „challenge”, adică o încercare.

Mai aproape de recorduri sau de ruleta rusească, aceste încercări au în comun lipsa completă de valori. Fără să se sprijine pe date și valori de vreun fel, aceste sforțări stau, pur și simplu, suspendate în aer ca niște trăznăi inexplicabile, care mărturisesc o complicație nervoasă și atît. O frustrare adîncă îi mînă spre necugetare programată pe acești oameni care strigă, fără să-și dea seama, de spaima propriului gol. Biologia pură pășește pe locul culturii și provoacă încercări în care senzațiile și corpul au totul de făcut.

Nu mai puțin trist e cazul turiștilor cuminți și bine așezați în societate care țin cu tot dinadinsul să viziteze locuri de mare splendoare istorică fără să țină seama de forma actuală a istoriei. Cozile se lungesc la monumente din Libia, Egipt, Siria și alte locuri măcinate de masacre și războaie sălbatice. Ignoranța e, în acest caz, o formă de indolență pașnică. Turiștii habar n-au pe ce lume trăiesc. Cei mai mulți se scuză spunînd că nu fac politică. Așa e. Dar alții fac. Nici avertismentele oficiale ale Guvernelor nu sînt luate în seamă. Presupunerea intimă rămîne aceeași: o fi rău în cutare loc, dar răul de acolo are datoria să mă ferească pe mine. Mană cerească pentru rețelele teroriste, turiștii care insistă să călătorească în teatre de război sfîrșesc uciși de bombe sau, în cel mai bun caz, ca ostateci pe care, tot în cel mai bun caz, guvernele țărilor de baștină sînt datori să îi răscumpere. Cazul turiștilor francezi și germani răscumpărați recent din Mali e un scandal. La fel, episodul tragic al turiștilor secerați pe o plajă, în Tunisia, la numai două luni după ce alt grup fusese masacrat la un muzeu din capitala Tunisiei. Odată aduși acasă, supraviețuitorii au explicat, așa cum o fac cei mai mulți aflați în situația lor, că a continua să faci turism e un gest de normalitate care sfidează violența. Nu e clar, pînă acum, dacă vreo rețea teroristă a fost impresionată de normalitatea turiștilor, dar explicația acestor călătorii riscante pare, mai degrabă, prostia. Sau mai curînd comoditatea unor oameni care refuză să înțeleagă pe ce lume trăiesc sau au fost educați să creadă că realitatea există doar pentru a-i însoți în mod plăcut.

E ceva de discutat îm jurul faptelor general acceptate? Pot fi evidențele pașnice și democratice puse sub semnul întrebării? De pildă, ce ar fi spus despre călătorii? E ceva de obiectat? În fond toată lumea călătorește de voie, de nevoie, după secole lungi în care mișcarea era aproape imposibilă sau cerea timp, neînchipuit de mult timp.

Vremurile în care o călătorie de la Chișinău la București, ca să nu mai vorbim de o expediție Chișinău-Roma sau Atena, erau o raritate nu sînt chiar atît de îndepărtate. Pe la 1870, scriitori ca Vasile Alecsandri și Ion Ghica, aveau toate motivele să pună în scris impresii de călătorie. Poștalionul făcea, lăsînd în urmă cai înspumați și vizitii deșelați, mai bine de o săptămînă, de la București la Iași.

După mai puțin de o sută de ani, călătoriile au devenit o obișnuință fără necaz, un sport, o ocupație de masă și un hobby de nerecunoscut. Turismul a înlocuit toate cuvintele care se chinuiau să descrie importanța și greutățile unei călătării. După 1960, turismul de masă a transformat orice destinație într-o țintă rezonabilă. În cîteva decenii, a călători a devenit tot mai ușor, aproape insesizabil de ușor. În același timp, calitatea turiștilor a coborît simțitor.

Democratizarea călătoriilor a creeat o deschidere în care s-au revărsat milioane de oameni, însoțiți de dorințele, nevrozele și educația lor prezentă sau absentă. Rezultatul e o invazie fără obiectiv. Cei ce călătoresc pentru că sînt obligați să caute un loc de muncă sau pentru că așa le cere meseria sînt net întrecuți de mase enorme care se vîntură dintr-un colț în altul al lumii, mînați doar de o obligație modernă care le spune că trebuie să se ducă „undeva” și să facă vacanțe departe, cît mai departe de casă. Cei mai mulți turiși ai valului care încarcă avioanele sfîrșeșsc prin a nu vedea mare lucru: turismul presupune fie dormitorul luxos al hotelurilor de plajă izolată, fie o goană de grup pe la monumente și muzee care sînt fotografiate și filmate frenetic de oameni care n-apucă să vadă nimic.

Călătoriile care educă au dispărut aproape cu totul. Odinioară, oamenii erau atenți la viața, caracterele, legile, istoria și obiceiurile locurilor pe care le vizitau. Literatura de călătorie, pictura, filozofia și muzica inspirate de călătorii atente și lungi prin ținuturi necunoscute au făcut școală. Aproape tot sudul uitat al Europei, din Portugalia pînă în Grecia, a fost practic redescoperit de călători-scriitori și de cărțile lor. Fascinația pentru Italia a fost declanșată în mare măsură de scrierile unor Byron și, mai ales, Goethe.

Pînă aici - despre călătorii culturali, azi, o specie aproape dispărută. Dar problemele abia încep. Căci a doua mare categorie de călători contemporani e compusă din turiștii care caută aventura. Nu e vorba de cazuri izolate. Mase uriașe de oameni de toate vîrstele pleacă, pur și simplu, unde îi taie capul chemați de promisiunea că vor simți lucuri pe care nu le-au mai simțit vreodată în lumea care i-a născut. Excelează tinerii și mai ales tinerii din lumea anglo-saxonă. Turismul aventurier nu e unitar și adună oameni de peste tot, dar nu e nicăieri mai popular decît în țări ca Marea Britanie sau Statele Unite. Acolo s-a înrădăcinat tradiția ca după încheierea studiilor liceale și înainte de studiile universitare, tinerii să îți permită un așa numit „gap year”, an de pauză, pe care îl petrec pe drumuri, de preferat în locuri cît mai exotice și sălbatice.

Ce se întîmplă mai departe e de aflat din știri. O dată la cîteva săptămîni, presa aduce la cunoștința celor de acasă tot felul de noutăți triste provocate de accidente stupide în împrejurările cele mai bizare. Așa de pildă, în ultimele cîteva săptămîni, o entuziastă a vieții sălbatice a fost mîncată de un leu, la un safari în Africa, după ce a decis că poate fotografia animalul de la cîtiva pași. O tînără englezoaică, însoțită de prietene din toată Europa, a găsit de cuvință să se dezbrace pe vîrful unui munte venerat de localnici în Malaezia. Grupul s-a trezit arestat. Un alt englez a fost sfîșiat în jungla indoneziană, după ce a hotărît că numai singur-singurel poți înțelege mai bine viața sălbatică. Un altul a făcut același lucru în Alaska și a terminat ucis de urși. O tabără de elevi englezi a crezut că își poate pune corturile în vecinătatea unei familii de urși polari. Ideea a costat trei vieți.