Traian Ungureanu

Numai amintirea trecutului august și turismul au racordat Grecia la orbita occidentală. De facto, Grecia, ca stat politic și economic, aparține Estului. În mare parte, tocmai subdezoltarea și lupta pentru regăsirea identității au dat Greciei coloratura politică pe care o recunoaștem și astăzi. Grecia a intrat, lăsînd la o parte cîteva mari excepții artistice individuale, pe traiectoria calsică a balcanismului politic. Un naționalism interminabil, un colectivism mereu vecin cu socialismul și o limbariță infernală cunsocută sub numele de demagogie sînt trăsături cheie pe care Grecia politică le-a dus la extrem. Cu timpul, după șocul războiului civil și, mai ales, după importurile ideologice ale anilor 60, Grecia a devenit o bază extraordinară de radicalism stîngist. Ultimii 20 și ceva de ani, au dat la iveală o specializare extremă în contestație, susținută de o nouă elită doctă și ultraideologică. Starul antioccidentalismului și fostul Ministru de Finanțe Yannis Varoufakis, alături de noul Ministru de Finanțe și ultramarxistul Euclid Tsokalotos sînt produse remarcabile și incurabile ale ideologiei. După studii politico-economice de preferință în Marea Britanie, cei doi dar și nucleul care dă direcția mișcării Syriza au devenit ideologi absoluți - minți abile și, în același timp, prizoniere ale unei viziuni tenebroase și dogmatice despre lume. Acești oameni sînt convinși că lumea e împărțită în centre de putere și centre de suferință. Capitalismul e un sistem întunecat care dictează exploatarea popoarelor periferice. Eliberarea nu poate veni decît prin demolarea lumii de falsă democrație a capitalismului. N-ar trebui să ne scape că Tsipras, Varoufakis și Tsokalotos nu vor să fie doar salvatorii Greciei ci și ai Europei. Ce vine de la Syriza e bun pentru Grecia și, mai departe pentru Europa, pentru că propune soluțiile universale care pun capăt unui rău universal. Tsipras și colegii nu sînt politicieni ci ideologi scăpați la guvernare. Grecia a ajuns aici condusă de fermentația obscură a ideilor devenite resentiment într-o societate care nu crește și trebuie să-și găsească alibiuri. Poveștile care așază Grecia în rîndul europenilor dezvoltați sînt o enormă eroare de observație. Poveștile ce văd puntea ce leagă Grecia de Elada sînt pură fantezie. Sau escrocherie. Cel mai rău lucru ce paște Grecia pe viitor e tocmai continuarea acestei formule care amestecă un amor propriu bezmetic și practici politico-economice sinucigașe. După faimosul referendum de democrație maximă, Grecia e undeva între selfie și harakiri. Grecii se iubesc mai mult decît niciodată și se pregătesc să-și vină de hac. Da, există o bătălie pentru Grecia dar asta înseamnă altceva decît cred mulți. Tratamentul economic și politic adus de Uniunea Europeană și cerut grecilor nu e o formă de subjugare, așa cum crede Varoufakis, ci o încercare masivă de recuperare a Greciei. O șansă de readucere a Greciei în zona civilizației europene de care s-a desprins demult, după ce a inițiat-o.

Haosul politico-financiar euro-grec merge mai departe. Cu toate astea, există măcar cîteva măsuri de igienă mentală cu care omul de rînd și publicul larg se pot apăra de intoxicații. Un număr de idei radicale fac deja figură de mari adevăruri și au trecut în dieta administrată zilnic de medii de informare și de politicieni nu tocmai inocenți. Toate trebuie luate la bani mărunți și trimise între deșeurile radioactive ale demagogiei, unde le e locul. Prima și cea mai răspîndită aberație în circulație spune că referendumul organizat în Grecia e o dovadă supremă de democrație. Poporul și-a spus cuvîntul și Grecia a dat lumii întregi o lecție excepțională de respect pentru democrație. Această idee vehiculată pînă la roșu de politicienii și presa de stînga conține un mic secret vinovat. Căci acest enunț de nobilă aparență se bizuie pe o confuzie premeditată, pe o înșelăciune grosolană în care democrația e totuna cu manipularea mulțimilor care votează. Democrația presupune votul dar votul nu presupune democrația. Votul nu e automat garanția politicii democratice. Democrația cere mult mai mult. În cazul referendumului cu care se mîndresc Tsipras și colegii, democrația a fost redusă la instincte primare, la dezinformare și la naționalism vărsate în urna de vot. Democrația e ce face un guvern din ea iar asta guvernul grec se ferește să spună. Un referendum e un instrument paradoxal. Pe de o parte, nimic nu dă o măsură numerică mai impresionantă decît un referendum. Pe de altă parte, nimic nu e mai riscant decît un referendum. Chemat la urne să spună da sau nu și atît, alegătorul e, adesea, folosit de un guvern care n-are curajul să ia decizii sau încearcă să le pună în gura alegătorilor. În asemenea condiții, un referendum devine o soluție populară dar nu democratică. Nemaivorbind de un referendum organizat în 7 zile și redus la o întrebare imposibil de priceput sau de cîntărit. Dealtfel, grecii nu au răspuns la întrebarea de pe buletinul de vot ci la întrebarea ”sînteți sătui și vreți să găsiți un vinovat?”. Referendumuri poate face oricine, democrație mult mai puțini. A doua mare plăsmuire agitată de media și de polititiceni e o judecată falsă în țara întemeietorilor logicii. Judecata care spune așa: dacă grecii antici au inventat democrția, atunci grecii de astăzi sînt mari democrați. Ploaia de trimiteri la marea cultură a Greciei antice e o ocupație jenantă. Înțelepți care de care mai siguri pe ei vorbesc de Thucidide pentru a explica noul conflict grec, de Pericle pentru a evoca democrația eroică a Greciei de astăzi și de Eschil pentru a așeza în plină tragedie antică suferințele de astăzi. Ce nu spun aceste voci rău cultivate sau rău intenționate e că democrația ateniană n-ar fi fost tocmai lumea în care ne-am fi dorit să trăim. Occidentul datorează grecilor apariția principiului democratic dar trăiește într-o lume de libertate mult diferită și lărgită în 2500 de ani de teorie și dezvoltare politică. Măreața cultură greacă era cultura timpului ei, cu sclavie cu tot și cu o libertate îngăduită unui cerc strict limitat de cetățeni. În plus, Grecia zilelor noastre a pierdut firul istoric prin care era legată de antichitatea ilustră a elinilor. Grecia nu e un caz singular ci tipic pentru evoluții istorice fericite sau nefericite dar inevitabile. Nici britanicii nu mai au legătură cu normanzii sau cu anglo saxonii și nici italienii cu Roma latină (deși, în aceste cazuri, tardiția s-a subțiat mai puțin). Dacă acceptăm această realitate critică și dinamică putem ataca o altă mare prostie care zboară slobodă din gura politicienilor. E vorba de concluzia gravă după care Grecia e primul stat european dezvoltat care dă faliment. În treacăt fie spus, Grecia e bine antrenată în materie, de vreme ce a mai intrat de patru ori în incapacitate de plată de la 1800 încoace. Adevărul e că Grecia a ratat, alături de alte cîteva state de glorie istorică, intrarea în modernitate. Drumul Greciei spre dezvoltare a început foarte tîrziu și pare din ce în ce mai lung. Cultura formidabilă a Eladei s-a stins acasă și a înflorit în Europa de Sud pentru a forma apoi, alături de standardul latin, baza de emancipare a Europei. Acasă a rămas o amintire firavă înecată de veacuri lungi de subjugare și blocaj. La capătul acestei etape istorice, Grecia nu mai e rezultatul direct al splendorilor eline ci o sinteză precară de influențe bizantine și otomane. Din acest amestec