Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

E ceva de discutat îm jurul faptelor general acceptate? Pot fi evidențele pașnice și democratice puse sub semnul întrebării? De pildă, ce ar fi spus despre călătorii? E ceva de obiectat? În fond toată lumea călătorește de voie, de nevoie, după secole lungi în care mișcarea era aproape imposibilă sau cerea timp, neînchipuit de mult timp.

Vremurile în care o călătorie de la Chișinău la București, ca să nu mai vorbim de o expediție Chișinău-Roma sau Atena, erau o raritate nu sînt chiar atît de îndepărtate. Pe la 1870, scriitori ca Vasile Alecsandri și Ion Ghica, aveau toate motivele să pună în scris impresii de călătorie. Poștalionul făcea, lăsînd în urmă cai înspumați și vizitii deșelați, mai bine de o săptămînă, de la București la Iași.

După mai puțin de o sută de ani, călătoriile au devenit o obișnuință fără necaz, un sport, o ocupație de masă și un hobby de nerecunoscut. Turismul a înlocuit toate cuvintele care se chinuiau să descrie importanța și greutățile unei călătării. După 1960, turismul de masă a transformat orice destinație într-o țintă rezonabilă. În cîteva decenii, a călători a devenit tot mai ușor, aproape insesizabil de ușor. În același timp, calitatea turiștilor a coborît simțitor.

Democratizarea călătoriilor a creeat o deschidere în care s-au revărsat milioane de oameni, însoțiți de dorințele, nevrozele și educația lor prezentă sau absentă. Rezultatul e o invazie fără obiectiv. Cei ce călătoresc pentru că sînt obligați să caute un loc de muncă sau pentru că așa le cere meseria sînt net întrecuți de mase enorme care se vîntură dintr-un colț în altul al lumii, mînați doar de o obligație modernă care le spune că trebuie să se ducă „undeva” și să facă vacanțe departe, cît mai departe de casă. Cei mai mulți turiși ai valului care încarcă avioanele sfîrșeșsc prin a nu vedea mare lucru: turismul presupune fie dormitorul luxos al hotelurilor de plajă izolată, fie o goană de grup pe la monumente și muzee care sînt fotografiate și filmate frenetic de oameni care n-apucă să vadă nimic.

Călătoriile care educă au dispărut aproape cu totul. Odinioară, oamenii erau atenți la viața, caracterele, legile, istoria și obiceiurile locurilor pe care le vizitau. Literatura de călătorie, pictura, filozofia și muzica inspirate de călătorii atente și lungi prin ținuturi necunoscute au făcut școală. Aproape tot sudul uitat al Europei, din Portugalia pînă în Grecia, a fost practic redescoperit de călători-scriitori și de cărțile lor. Fascinația pentru Italia a fost declanșată în mare măsură de scrierile unor Byron și, mai ales, Goethe.

Pînă aici - despre călătorii culturali, azi, o specie aproape dispărută. Dar problemele abia încep. Căci a doua mare categorie de călători contemporani e compusă din turiștii care caută aventura. Nu e vorba de cazuri izolate. Mase uriașe de oameni de toate vîrstele pleacă, pur și simplu, unde îi taie capul chemați de promisiunea că vor simți lucuri pe care nu le-au mai simțit vreodată în lumea care i-a născut. Excelează tinerii și mai ales tinerii din lumea anglo-saxonă. Turismul aventurier nu e unitar și adună oameni de peste tot, dar nu e nicăieri mai popular decît în țări ca Marea Britanie sau Statele Unite. Acolo s-a înrădăcinat tradiția ca după încheierea studiilor liceale și înainte de studiile universitare, tinerii să îți permită un așa numit „gap year”, an de pauză, pe care îl petrec pe drumuri, de preferat în locuri cît mai exotice și sălbatice.

Ce se întîmplă mai departe e de aflat din știri. O dată la cîteva săptămîni, presa aduce la cunoștința celor de acasă tot felul de noutăți triste provocate de accidente stupide în împrejurările cele mai bizare. Așa de pildă, în ultimele cîteva săptămîni, o entuziastă a vieții sălbatice a fost mîncată de un leu, la un safari în Africa, după ce a decis că poate fotografia animalul de la cîtiva pași. O tînără englezoaică, însoțită de prietene din toată Europa, a găsit de cuvință să se dezbrace pe vîrful unui munte venerat de localnici în Malaezia. Grupul s-a trezit arestat. Un alt englez a fost sfîșiat în jungla indoneziană, după ce a hotărît că numai singur-singurel poți înțelege mai bine viața sălbatică. Un altul a făcut același lucru în Alaska și a terminat ucis de urși. O tabără de elevi englezi a crezut că își poate pune corturile în vecinătatea unei familii de urși polari. Ideea a costat trei vieți.

În fond, nu trebuie să fi economist sau politician ca să înțelegi repede ce e cu Grecia. Situația era limpede de la bun început: țara a rămas lefteră, e datoare pînă în gît și nu poate produce nimic. De cînd vorbim de stat modern, Grecia a cheltuit mult mai mult decît a produs și decît a încasat (dacă a încasat ceva notabil) din taxe și impozite. Pentru a face față acestei situații cvasipermanente, guvernele Greciei au făcut mereu unul și același lucru: s-au împrumutat. Sistemul a funcționat, datoriile au crescut și toată lumea a rămas convinsă că, pentru prima oară în istorie, scadența nu va veni vreodată.

Dar ziua plății a venit. Odată admisă în Uniunea Europeană și în zona euro, Grecia a intrat într-un sistem care o leagă de creditul, dar și de interesele celorlalte state membre. După ce întregul edificiu european a fost lovit de criza declanșată în 2009, era clar că zilele lipsite de griji ale Greciei se apropie de sfîrșit. Simplificînd, lumea s-a schimbat după 2009, nimic nu mai e pe gratis, Grecia e în fața notei de plată cumulate și nu îi poate face față. De aici încolo, încep complicațiile.

În mod normal, într-o asemenea situație, parcursul e simplu: datornicul plătește sau e izgonit. Dar Grecia e o țară, nu un datornic oarecare și, în plus, e parte a unui sistem care leagă toate statele membre ale UE și ale zonei Euro. Dacă Grecia e lăsată să cadă, toată lumea va păți ceva, iar moneda euro va avea de pățit cel mai mult. Așadar, ideea după care Grecia trebuia dată afară pentru a proteja zona euro e, medical, corectă și politic imposibilă. Nemaivorbind de consecințele strategice pentru Europa care ar fi scăpat de Grecia și ar fi primit în schimb o breșă enormă lăsată de un guvern stîngist și de o națiune cu vechi tradiții socialiste la dispoziția Rusiei.

Ceea ce înseamnă că Germania, ca principală putere europeană, n-a avut de luat o decizie simplă. Cancelarul Merkel a încercat să apere integritatea proiectului european și a impus un plan extrem de sever care menține, totuși, Grecia în euro. Numai că această formă de europenism forte s-a dovedit rapid o fundătură. Criza Greciei a dovedit rapid că proiectul european are un adversar formidabil: realitatea.

Retrogradă, imprevizibilă, mărginită, încăpățînată și cum o mai fi ea, realitatea politică și economică a Europei nu s-a făcut nevăzută doar pentru că liderii europeni au construit un proiect în care nu există loc pentru ea. Europa unită a plecat de la ideea că toate statele membre sînt sau vor fi la fel, că toate vor înainta spre comasare politică, vor converge economic și vor putea folosi, treptat, aceeași monedă. În teorie și în lumea idealurilor, acest proiect ambițios și luminos nu avea de ce să se teamă. În realitate, același proiect presupunea cu necesitate un lucru: unificarea politică. Toate statele membre, trebuiau conduse de o singură voință politică și dintr-un singur centru. Toate statele membre urmau să se supună cedînd suveranitatea și acceptînd legi, bugete și impozite comune. În lipsa acestei condiții, realitatea diversă și contradictorie a statelor membre nu putea fi domesticită.

Însă proiectul european a înaintat fără să țină seamă de aceste cerințe. Fondatorii și motoarele lui principale, Germania și Franța au împins dezvoltarea Uniunii ca și cum toate condițiile ar fi fost îndeplinite. Totul în numele Europei. Obiecțiile au fost ușor de respins de la înălțimea marelui proiect iar criticile au fost lesne ridiculizate ca obiecții înapoiate și meschine. Statura morală a blocat complet viziunea politică. Așa se facă că, în momentul în care realitatea a dat buzna peste proiect, Germania s-a văzut în situația de a prescrie Greciei un program care vrea să salveze Uniunea dar nu are nici o legătură cu realitatea. Germania a pus un bandaj acid acolo unde nici măcar o operație nu mai putea aduce salvarea. Singura soluție era înlocuirea pacientului. Grecia e într-o stare atît de gravă încît tratamentele cele mai dure nu mai ajută.

Doar o revoluție politică și economică la capătul căreia Grecia devine o altă țară poate salva situația. Așa ceva e imposibil. Acordul semnat de Grecia și creditorii internaționali se bazează pe supoziția că problemele Greciei sînt un accident grav, dar reparabil. Problemele Greciei sînt cu totul altceva. Sînt Grecia însăși. Ideea europeană a presupus că Grecia poate fi o excelentă țară europeană pentru că așa au decis inițiatorii nobilului proiect UE. Eroarea e evidentă astăzi.

Utopia și realitatea s-au ciocnit catastrofal la Atena. Daunele sînt colosale. Nimeni nu mai știe drumul. Planurile semnate sub presiune au căzut în cîteva zile, deși asta nu înseamnă că nu vor fi aplicate. De aici încolo, urmează deruta. Germania nu poate accepta iertarea de care are nevoie Grecia pentru că a doua zi Italia, Spania sau Portugalia vor cere același lucru. Regulile, principiile și tratatele au rămas deja în urmă, sfărîmate de mutări disperate care încearcă să astupe tot mai multe fisuri deodată. Nimic nu mai e interzis și, în același timp, nimic nu mai e salvator. Criza Uniunii Europene a început, grăbită de marea problemă greacă, și va continua în forță pînă cînd realitatea și rațiunea vor dicta noul contur al Europei.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG