Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Sorry! No content for 10 noiembrie. See content from before

sâmbătă 31 octombrie 2015

Valul inițial de entuziasm și, apoi, deruta nervoasă provocată de apariția a sute de mii de refugiați repetă o lecție veche. Evident, o lecție nesocotită. Criza refugiaților reia o criză umană de înțelegere. Căci, și de astă dată, iluziile și speranțele au luat-o înaintea realității. Un optimism uneori naiv și cel mai adesea de o ignoranță trufașă a stabilit, din nou, că e singura măsură a lumii. Asta, mai ales în Germania unde credința în puterea de a îndrepta lumea e o obligație dictată de un trecut complicat, tragic și nedepășit.

Cert e că Germania și, alături de ea, nucleul vestic al Uniunii Europene au pornit de la premiza că istoria s-a subțiat sau va ceda în fața prinicpiilor înalte. Solidaritatea și compasiunea sînt, dealtfel, invocate cu o frecvență mecanică în intervențiile și explicațiile publice ale liderilor europeni. Europa a presupus din nou, convinsă că are dreptul moral la asemenea pretenții, că lumea s-a schimbat sau se va schimba, îmbunată de standardul etic al Occidentului contemporan. O anume ideologie a toleranței îndîrjite a devenit doctrină de stat și dogmă publică. În aceste condiții, așteptarea era ca marea migrație a refugiaților să confirme, pur și simplu, valoarea etică a Occidentului. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană a decis că își poate comanda propriul triumf istoric.

Ipoteza periculoasă după care mersul lumii s-a schimbat doar pentru că Occidentul e fidel unui număr de idealuri a început iar să dicteze decizii politice. La început, totul părea să confirme scenariul de lucru european. Așa au venit declarațiile necugetate ale Cancelarului german și așa au apărut miile de binevoitori în fața gărilor în care debarcau refugiați. După cîteva săptămîni, adevărul istoric și uman a început să-și arate fața și să-și recucerească dreptul la întîietate. Refugiații au devenit un diluviu uman necontrolabil. Conflictele interne între diverse feluri, etnii și triburi de refugiați au izbucnit fără opreliști. Orașele prospere ale Germaniei au aflat că nu sînt infinit de prospere. Omul de rînd a înțeles că nu poate suporta orice și oricît. Multă lume a început să își dea seama că așezarea unor mase uriașe de străini veniți cu altă cultură, cu altă religie și alte țeluri va da peste cap și va înlocui felul de viață al gazdelor. Vecinii au început să se certe, fie că e vorba de orașe sau țări, din vest și din est. Nervozitatea s-a întors rapid împotriva politicienilor care au dovedit că se pot întruni pentru a nu reuși nimic. La rîndul lor politicienii au aflat că Uniunea Europeană nu e exact ce și-au închipuit. Mulți au aflat, de pildă, că fractura Est-Vest n-a fost acoperită și vindecată de legislație și fonduri europene. Mai dureros a fost momentul în care liderii politici au aflat că Uniune Europeană are o existență limitată. Așa de pildă, s-a lămurit că Uniunea Europeană nu are granițe clare și solide, în ciuda a ce au stabilit pe hîrtie Tratatele europene. Pe măsură ce criza se adîncește, e tot mai clar că acea parte a Uniunii Euroene construită pe baza unor supoziții și decizii fără acoperire reală există doar atît timp cît nu e deranjată de realitatea înconjurătoare și dispare de îndată ce e pusă la încercare. Nu poți hotărî că statele membre UE sînt solidare peste propriile interese, tradiții și culturi. Și nu poți decide că un stat sau altul trebuie să facă față unei probleme în care nu e parte.

Ca întotdeauna, lucrurile merg bine atîta vreme cît e vorba de cîștigat ceva și mai rău sau deloc atunci cînd e vorba de obligații. Dar asta nu e o noutate ci o trăsătură istorică a colectivităților și a politicii. Cine nesocotește aceste date fixe se va lovi uimit de realitate. Am mai văzut asemenea episoade într-o istorie europeană în care utopia a eșuat tragic. Cine intră în jocul de-a saltul peste istorie nu poate și nu va putea ieși vreodată învingător. Marea problemă a crizei în care ne aflăm e că europenii sînt prizonierii propriilor exigențe. Nimeni nu sparge consensul și nimeni nu poate reveni la adevărurile simple. Un soi de autocenzură generată de zeci de ani de investiție în noua ideologie interzice orice remarcă privitoare la realitatea neplăcută și contradictorie a istoriei și a marilor grupuri umane. În mod aparent paradoxal, criza găsește aliați în cei ce crede că o pot rezolva. Cu fiecare zi și cu fiecare nouă încercare, liderii politici se adîncesc în noi declarații de bunăcredință și, cu asta, lucrează la desăvărșirea crizei. Mesajul e mereu același: am dat greș? soluția e să continuăm cu aceleași metode!

Dacă se poate spune ceva cît de cît clar, atunci e de spus că această criză nu are sfîrșit în lumea cu care ne-am obișnuit. Capătul ei se găsește într-o lume diferită pe care nu o cunoaștem și pentru care nimeni nu e pregătit.

Acum două luni, a existat un moment în care totul părea posibil și nimic imposibil. Mii de binevoitori au ieșit în stradă pentru a întîmpina coloane de refugiați sosite în Germania de pe tot cuprinsul Africii, Orientului Mijlociu și Asiei. Totul sugera că nu există bariere și limite. Cancelarul german Merkel a întărit sentimentul general declarînd, mai întîi, că orice refugiat e binevenit. Apoi, că Germania va reuși să rezolve situația. În mod ciudat, momenul de grație din septembrie-octombrie 2015 a evocat sau a repetat o euforie și o senzație de putere nemaivăzute în Germania de la căderea Zidului, în 1989. Încă o dată, lumea a rămas cu impresia că istoria stă pe loc și se lasă modelată de forța covîrșitoare a binelui. Elanul și generozitatea au ocupat scena. Avertismentele și prudența s-au făcut nevăzute. După o logică neobișnuită, dar răspîndită în asemenea momente, cauza și efectul au început să-și țină locul: sosirea maselor de refugiați dovedea că sosirea refugiaților nu e o problemă.

După mai puțin de două luni, entuziasmul și încrederea au dispărut. Pe locul lor stă un munte de probleme și contradicții, resentimente și regrete. Toate întrebările și rezervele gonite acum două luni s-au întors înmiit și clatină tot ce părea stabil. Germania e covîrșită de revărsarea unui fluviu uman care nu se mai oprește. Faimoasa administrație germană scrîșnește, depășită de sarcini imposibile. Primarii ridică mîinile în aer, se declară neputincioși și capitulează. Politicienii lasă deoparte ierarhiile și o atacă deschis pe Angela Merkel. Intangibila Angela Merkel se dovedește, deodată, nechibzuită, fragilă și inutilă. După trei mandate fără rival și discuții despre un al patrulea, opinia publică își retrage sprijinul. Procentul de popularitate al Cancelarului se prăbușește. Nemulțumiții se înmulțesc și ies în stradă. Partide ostile sau, pur și simplu, partide nemulțumite încep să scoată capul și intră în jocul politic mare.

Germania nu mai e țara de acum două luni. Exact în momentul de maximă ascendență, în clipa în care, mai mult ca niciodată, Germania părea stăpînă pe situație, pe politica internă, dar și pe politica Europei, totul se surpă. Germania e o țară în criză, iar lucrul cel mai neliniștitor e că Germania va fi o țară în criză pentru mult timp de acum încolo. Dar criza nu e strict germană. În jur, din Grecia pînă în Franța și din Suedia pînă în Bulgaria, Europa suferă de aceeași problemă. Nimic nu mai e cum a fost. Unitatea a căzut prima. Vestul și Estul s-au despărțit și schimbă serii din ce în e mai nervoase de reproșuri și amenințări. Fiecare națiune în parte găsește mijoace mai iscusite sau mai brutale de a devia sau împinge spre următoarea graniță și următorul stat valul de refugiați. Autoritățile de frontieră închid ochii, se întorc cu spatele sau, pur și simplu, încarcă refugiați în trenuri și autobuze care îi duc mai departe, cît mai departe și în orice alt stat.

Între timp, încercările de organizare a unui răspuns comun se nasc și cad aproape săptămînal. Încă o conferință, încă un summit european la Bruxelles, încă o generație de acorduri și dispoziții, după care totul o ia de la cap. Refugiații curg în continuare, nimic și nimeni nu încearcă să îi oprească și mii de oameni trec în fiecare zi spre Germania și Suedia pentru a-și prelua locul în țările gazdă. Criza a devenit o stare de fapt permanentă și nimeni nu înțelege prea bine ce se întîmplă de fapt. Toată lumea vede refugiații, dar mai departe nu pricepe mare lucru.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG