Traian Ungureanu

Pînă să întîlnească primii refugiați în carne și oase, Europa de Est a descoperit altceva: că are o uriașă problemă de securitate. În doar cîteva zile, ofensiva politică și militară a Rusiei în Siria a dat peste cap presupunerile și teoriile strategice, într-o arie uriașă cuprinsă între Baltica și Caspica. Iluziile au căzut rînd pe rînd, roase de naivitate, comoditate sau ignoranță.

Mai întîi, multă lume a trebuit să observe că Rusia n-are nici o reținere să deschidă în Siria, un al doilea teatru de război, după ce a intervenit în Ucraina. Brusc, a apărut ideea după care Vladimir Putin își pregătește opțiunile. Asta n-ar fi fost mare lucru. Problema sînt bănuielile după care, de fapt, Vladimir Putin a început să pregătească opțiunile celorlalți. Cu alte cuvinte, Putin așterne calea pe care adversarii vor găsi greu să nu calce. De obicei, acest joc se numește politica faptului împlinit. Numai că, în cazul politicii strategice, lucrurile sînt mai complicate.

Faptul împlinit e o mutare bună doar dacă se bazează pe o bună intuiție a capacității de joc a adversarului. Aici, Rusia are o experiență vastă și a învățat demult să se sprijine pe lipsa constantă de mișcări a adversarului. Asta înseamnă, pur și simplu, că Putin a pariat că, nici de data asta, Occidentul nu va răspunde pe măsură. Presupusa ripostă Occidentală putea veni din două direcții: UE și NATO (a se citi SUA). În ce privește UE, lucrurile sînt destul de clare. Liderii Uniunii nu au cum să reacționeze militar, dat fiind că nu au nici un fel de forță militară la dispoziție. În schimb, ei pot reacționa politic și au făcut-o deja, impunînd sancțiuni economice Rusiei. Sancțiunile costă fără îndoială economia rusă, deși ar fi de notat că prăbușirea prețului petrolului e o problemă mult mai dureroasă pentru încasările și bugetul rus. La fel de util de reținut e că sancțiunile UE sînt active pînă în ianuarie 2016. Problema se va pune, deci, din nou, peste doar trei luni. S-ar prea putea ca la acea dată convingerile și interesele liderilor europeni să arate cu totul altfel.

NATO are, în mod clar, capacitatea de a reacționa militar dar, în acest caz, întrebarea e dacă NATO are și voința politică de a reacționa militar. Și aici, Putin a calculat corect că nu există voință pentru o decizie care să declanșeze o reacție militară serioasă și directă. O recentă analiză americană cam avîntată, dar plauzibilă, descrie destul de bine situația. Rezumînd, pariul lui Putin e imbatabil pentru că pune alianței NATO întrebarea: sînteți gata să sacrificați cîteva mii de vieți?

Diagnosticul pe care a mizat Rusia nu e o surpriză. Noutatea e alta. Deschiderea teatrului de operații în Siria, multiplică miza. Pe masa de joc se află acum două situații deschise și urgente: Ucraina și Siria, Europa de Est și Orientul Mijlociu. Mai departe, asta înseamnă că Putin a dat Occidentului posibilitatea să opteze. În cele din urmă și nu prea tîrziu, Rusia va accepta să discute un aranjament general și, în acel moment, s-ar putea întîmpla două lucruri. Mai întîi, Occcidentul va găsi că e mai bine să stingi un incendiu mare în Orientul Mare, acceptînd un foc mocnit în Europa de Est. Și, doi, Europa de Est nu va avea nici un cuvînt de spus. Estul are toate șansele să cadă între roțile istoriei. Adică să revină la o postură cu care s-a obișnuit și de care a sperat degeaba că poate scăpa. Tranzacționat de mai bine de un secol între Rusia și Occident, Estul va trebui să accepte că lucrurile nu s-au schimbat și că Occidentul nu e pregătit să riște vieți și turbulențe masive pentru a opri noul asalt rus.

Rezultatele alegerilor locale din Catalonia au avut avut o soartă tristă: au încetat să conteze. Și asta, încă înainte ca primul vot să fie depus în urnă. Un enorm concert media a pornit de la ideea că rezultatele sînt deja stabilite și că alegerile vor demonstra, inevitabil, decizia catalanilor de a se rupe de Spania. Autoritățile locale au reușit ceva uluitor: au impus ideea că în Catalonia nu au loc alegeri locale care urmează să dea un nou parlament regional ci un referendum, o pronunțare populară asupra independenței. Acest fals a fost acceptat de toată lumea din afară care a trecut, cu această ocazie, peste rigorile politicii democratice. În fond, într-o democrație, alegerile au loc pentru a stabili ceva precis și nimic mai mult sau mai puțin decît au dreptul să stabilească.

Imediat după anunțarea rezultatelor a venit ceva încă mai de mirare. Administrația locală, urmată de presa internațională, au anunțat că, prin votul de la alegerile locale, catalanii au spus da independenței. A doua zi, mai toate titlurile de presă au repetat aceeași formulă: Catalonia a spus da! Oricine a avut, totuși, răbdarea să citească rezultatele oficiale a putut constata că totul e adevărat, cu o mică diferență: Catalonia a spus nu! Ce arată, de fapt, rezultatele oficiale ale alegerilor?

Mai întîi și mai întîi, că alegătorii au trimis un partid sau altul în parlamentul local. Asta confirmă, deci, că vorbim de alegeri locale și nu de un referendum. Rezultatele mai spun că o coaliție de partide pro-secesiune a obținut cel mai mare număr de locuri (62) în noul Parlament. Aceleași cifre spun că partidele cu pricina au ieșit în pierdere cu nouă locuri față de alegerile trecute și nu au majoritatea în Parlament. Pentru a forma o majoritate aceste partide vor trebui să se alieze cu un partid mai mic deținător a zece locuri. E vorba de un partid anarhist, anti-Uniunea Europeană, anti-Spania, anti-Nato și anti-orice.

Ce spun alegerile luate pe număr de alegători participanți? Sînt mai mulți catalanii care au votat pentru independență? Nu. Pur și simplu, susținătorii independenței au pierdut. Doar 47,32% din cei ce s-au prezentat au votat pentru partide care susțin independență. 52,1%, adică majoritatea alegătorilor, au votat împotriva independenței. Dacă ne raportăm la numărul total al cetățenilor cu drept de vot lucrurile sînt și mai interesante: doar 30% au votat în sprijinul independenței.

Rezumînd: deși dominate de o campanie oficială feroce pro-independență, alegerile locale din Catalonia, dominate de o campanie oficială feroce pro-independență, s-au încheiat cu un eșec evident pentru sprijinitorii independenței. Ei nu au obținut majoritatea în Parlament și pot ajunge la ea doar aliindu-se cu un partid imprevizibil și extremist. Ei au pierdut, deasemenea, votul popular. Majoritatea a spus nu. Sigur, dacă majoritatea posibilă în noul Parlament va dori așa ceva, ea va putea proclama independența. Dar o vor face fără susținerea votului popular. În plus, o va face cu riscuri enorme.

Pentru ca un stat catalan independent să fie recunoscut și admis în Uniunea Europeană e nevoie de unanimitate, adică de aprobarea tuturor celor 28 de state membre ale UE. Ceea ce e, în mod clar, imposibil. Dincolo de toate astea, marea operațiune de imagine care a făcut pulbere rezultatele reale ale alegerilor e o situație extrem de periculoasă. În primul rînd, pentru puterea democrației. Căci separatismul catalan nu lovește cel mai puternic în Spania ci în principiile democrației. Regulile și alegerile sînt esența ordinii democratice: Dacă ele devin elemente secundare în fața agendei politice, egalitatea și libertatea sînt pe ducă. Propaganda devine solistul principal. Presa care a participat voluntar sau involuntar la acest joc va trebui să continue sprijinind o iluzie sau va fi silită să iasă din joc.

Trăim vremuri dominate de presiunea imaginii. În Catalonia și, mai devreme, în Scoția, mișcări naționaliste au demonstrat cum anume poate fi realitatea nesocotită și suprimată în numele unui ideal care slujește o agendă radicală. Lecțiile secolului trecut sînt valabile. Fanatismul agit-prop al radicalilor de stînga știe să preia două trăiri profunde - identitatea și suferința - pentru a le transforma în fanatism. Politica identității a făcut din patriotism și naționalism o furie iar politica dreptății a făcut același lucru din inegalitate. În ambele cazuri, energia astfel colectată a asigurat susținerea de masă a demagogilor, a orbit presa și opinia publică și a scurtat zilele democrației.