Traian Ungureanu

Rezultatele alegerilor locale din Catalonia au avut avut o soartă tristă: au încetat să conteze. Și asta, încă înainte ca primul vot să fie depus în urnă. Un enorm concert media a pornit de la ideea că rezultatele sînt deja stabilite și că alegerile vor demonstra, inevitabil, decizia catalanilor de a se rupe de Spania. Autoritățile locale au reușit ceva uluitor: au impus ideea că în Catalonia nu au loc alegeri locale care urmează să dea un nou parlament regional ci un referendum, o pronunțare populară asupra independenței. Acest fals a fost acceptat de toată lumea din afară care a trecut, cu această ocazie, peste rigorile politicii democratice. În fond, într-o democrație, alegerile au loc pentru a stabili ceva precis și nimic mai mult sau mai puțin decît au dreptul să stabilească.

Imediat după anunțarea rezultatelor a venit ceva încă mai de mirare. Administrația locală, urmată de presa internațională, au anunțat că, prin votul de la alegerile locale, catalanii au spus da independenței. A doua zi, mai toate titlurile de presă au repetat aceeași formulă: Catalonia a spus da! Oricine a avut, totuși, răbdarea să citească rezultatele oficiale a putut constata că totul e adevărat, cu o mică diferență: Catalonia a spus nu! Ce arată, de fapt, rezultatele oficiale ale alegerilor?

Mai întîi și mai întîi, că alegătorii au trimis un partid sau altul în parlamentul local. Asta confirmă, deci, că vorbim de alegeri locale și nu de un referendum. Rezultatele mai spun că o coaliție de partide pro-secesiune a obținut cel mai mare număr de locuri (62) în noul Parlament. Aceleași cifre spun că partidele cu pricina au ieșit în pierdere cu nouă locuri față de alegerile trecute și nu au majoritatea în Parlament. Pentru a forma o majoritate aceste partide vor trebui să se alieze cu un partid mai mic deținător a zece locuri. E vorba de un partid anarhist, anti-Uniunea Europeană, anti-Spania, anti-Nato și anti-orice.

Ce spun alegerile luate pe număr de alegători participanți? Sînt mai mulți catalanii care au votat pentru independență? Nu. Pur și simplu, susținătorii independenței au pierdut. Doar 47,32% din cei ce s-au prezentat au votat pentru partide care susțin independență. 52,1%, adică majoritatea alegătorilor, au votat împotriva independenței. Dacă ne raportăm la numărul total al cetățenilor cu drept de vot lucrurile sînt și mai interesante: doar 30% au votat în sprijinul independenței.

Rezumînd: deși dominate de o campanie oficială feroce pro-independență, alegerile locale din Catalonia, dominate de o campanie oficială feroce pro-independență, s-au încheiat cu un eșec evident pentru sprijinitorii independenței. Ei nu au obținut majoritatea în Parlament și pot ajunge la ea doar aliindu-se cu un partid imprevizibil și extremist. Ei au pierdut, deasemenea, votul popular. Majoritatea a spus nu. Sigur, dacă majoritatea posibilă în noul Parlament va dori așa ceva, ea va putea proclama independența. Dar o vor face fără susținerea votului popular. În plus, o va face cu riscuri enorme.

Pentru ca un stat catalan independent să fie recunoscut și admis în Uniunea Europeană e nevoie de unanimitate, adică de aprobarea tuturor celor 28 de state membre ale UE. Ceea ce e, în mod clar, imposibil. Dincolo de toate astea, marea operațiune de imagine care a făcut pulbere rezultatele reale ale alegerilor e o situație extrem de periculoasă. În primul rînd, pentru puterea democrației. Căci separatismul catalan nu lovește cel mai puternic în Spania ci în principiile democrației. Regulile și alegerile sînt esența ordinii democratice: Dacă ele devin elemente secundare în fața agendei politice, egalitatea și libertatea sînt pe ducă. Propaganda devine solistul principal. Presa care a participat voluntar sau involuntar la acest joc va trebui să continue sprijinind o iluzie sau va fi silită să iasă din joc.

Trăim vremuri dominate de presiunea imaginii. În Catalonia și, mai devreme, în Scoția, mișcări naționaliste au demonstrat cum anume poate fi realitatea nesocotită și suprimată în numele unui ideal care slujește o agendă radicală. Lecțiile secolului trecut sînt valabile. Fanatismul agit-prop al radicalilor de stînga știe să preia două trăiri profunde - identitatea și suferința - pentru a le transforma în fanatism. Politica identității a făcut din patriotism și naționalism o furie iar politica dreptății a făcut același lucru din inegalitate. În ambele cazuri, energia astfel colectată a asigurat susținerea de masă a demagogilor, a orbit presa și opinia publică și a scurtat zilele democrației.

Probabil nu vă interesează Catalonia dar tot ați auzit ceva, în ultimul timp, despre acest ținut îndepărtat. Oricum, de cînd muncesc și trăiesc în Spania, sute de mii de oameni sosiți din România și Moldova au început să știe mai mult despre politica locală și i-au lămurit, cît de cît, pe cei de-acasă.

Catalonia e o regiune importantă a Spaniei și e, sigur, cea mai bogată parte a țării. Multă lume vorbește limba locală (catalană) și se mîndrește cu tradițiia culturală aparte a locului. Catalonia n-a fost dintotdeauna parte a Spaniei, dar nici n-a trăit fără legături cu spaniolii. Dimpotrivă, legăturile au fost mereu foarte adînci. În anii ´30, în timpul războiului civil spaniol, Catalonia a dat cea mai serioasă parte a taberei republicane, opusă Madridului și a îmbrățișat entuziast o politică de stînga extremistă. Fisura produsă atunci și umilința suferită într-un război civil pierdut, cu tot ajutorul sovietic, au rămas vii. Cu toate astea, ultimii 70 de ani au făcut din Catalonia o regiune prosperă în interiorul unei Spanii care a acordat catalanilor o foarte mare autonomie administrativă. Naționalismul catalan a continuat să se organizeze și, mai ales după dispariția lui Franco, a devenit o mișcare politică extrem de bine articulată și activă. Încet-încet, naționalismul catalan a devenit o mișcare declarat separatistă care a presat Madridul și a obținut noi și noi concesii. Nu tocmai surprinzător, cu fiecare concesie și cu fiecare procent în plus în PIB, catalanii au întețit propaganda și politica separatistă. Separatismul catalan a ajuns la modă și s-a înconjurat de o aură romantică foarte apreciată de mediile de informare și de lumea educată. Rezultatul e o imagine puternică și totodată înșelătoare. Peste tot în afara Cataloniei domnește, deja, impresia unei regiuni care e împiedicată să devină stat și a unui popor care e împiedicat să devină națiune. Imaginea e consecința unei campanii formidabile purtată de sus în jos, dinspre administrație spre populație, și reluată de medii de informare favorabile sau naive.

Administrația Cataloniei e dominată categoric de separatiști și asta înseamnă că autoritățile locale își folosesc din plin puterile legale pentru a promova cauza independenței. Toate mijloacele democratice ale autonomiei locale au fost înregimentate pentru a produce exerciții repetate de propagandă și îndoctrinare. Campanii de presă, rezoluții ale parlamentului local și un referendum, ilegal și nerecunoscut de guvernul spaniol, au fost lansate și folosite pentru a da voce și ecou separatismului. Cu timpul, o mare parte a opiniei neinteresate sau, pur și simplu, neutre din afara Spaniei a învățat că în Catalonia oamenii vor independența, iar Spania se opune sau se face că nu aude. Aceasta e situația în care a început cea mai derutantă mișcare de imagine declanșată de autorităile catalane: alegerile locale de duminică 27 septembrie. La capătul lor, rămînem cu o lecție șocantă despre puterea imaginii asupra realității, despre fragilitatea regulilor democratice în fața propagandei și despre incapacitatea mediilor de informare de a despărți faptele de dorințe. Dar ce s-a întîmplat, de fapt, la alegerile din Catalonia?