Traian Ungureanu

Decernarea Premiului Nobel pentru literatură a provocat o mare surpriză. Mai întîi, pentru că Svetlana Aleksievici nu e o scriitoare prea cunoscută și, la drept vorbind, nici măcar o romancieră sau o prozatoare în toată regula. În al doilea rînd, premiul a fost acordat contracurentului, într-un moment în care e la modă să premiezi autori cît mai exotici și teme cît mai ne-europene.

Lucrurile devin foarte interesante pentru oricine deschide una din (nu foarte multele) cărți ale scriitoarei din Belarus. Svetlana Aleksievici e, de fapt, jurnalistă. Un anume gen de jurnalistă care scrie reportaje narative cu mîna unui prozator și cu sentimentele unui romancier. În cărțile ei, personajele sînt sută la sută reale, vorbesc despre evenimente istorice recente și n-au nevoie de intervențiile unui autor păzitor al etichetei sau al cadrului. Aleksievici nu face altceva decît să organizeze cursul unui val de emoții, mărturisiri și opinii pe care personajele le pun în carte la capătul unor lungi perioade de traumă, suferință și regret. În aparență lumea cărților ei e mică și închisă. Totul se învîrte în jurul istoriei sovietice și ruse a ultimilor. Însă Aleksievici știe să caute rădăcinile tragice ale experienței umane așa cum a fost ea trăită de zeci și zeci de milioane de supuși ai autorității sovietice și ruse. Asta face din proza ei o investigație profundă și universală. Aleksievici nu caută polemica politică și merge mai în adînc, acolo unde zac necercetate și neînțelese resorturile umane ale supunerii, suferinței și preschimbării sufletești. Pe parcursul acestor sonadaje susținute prin viu grai de pacienți, politica apare și dispare mereu, depășită de grandoarea monstruoasă a vieții curmate sau stîlcite de violența și ideologia de stat. Catastrofele curg: suferința frontului în al Doilea Război Mondial, oroarea nucleară de la Cernobîl, războiul din Afganistan, nostalgia neputincioasă sau redescoperită pentru stalinism. Cu toate astea, Aleksievici refuză, manualul și cartea de istorie. Întrebările ei merg fără oprire spre trăiri, spre impresia personală, spre momentele mari ale vieții, spre familie și treburile casei. Asta transformă marile catastrofe politice ale istoriei în catastrofe umane. Așa primește istoria datelor, liderilor și actelor istorice, o adîncime umană nemăsurată. Așa devine istoria o reprezentare în spațiu. Refuzul didacticismului nu e singura formă de apărare reușită în cărțile Svetlanei Aleksievici. Cealaltă formă de apărare a onestității artistice e refuzul memorialismului. Aleksievici evită să transforme sondajul sufeletesc într-una din uneltele colecțiilor pasive de amintiri. Aici e de găsit marele act de inteligență al prozatoarei. Aleksievici a înțeles că experiența istoria nu e locală și temporară. Cu alte cuvinte, Aleksievici nu face operă de culegător de anecdote tragice pentru Muzeul Celor Ce Au Fost Cîndva. Nu. Aleksievici încearcă să afle cum anume se întîmplă că tot ce a fost cîndva e viu și dominant în cele ce tocmai sînt sub ochii noștri. Care sînt, adică, mecanismele care fac din istorie istorie? Cum de istoria are continuitate de o parte și de alta a binelui? De ce istoria nu e totuna cu accidentele ei și de ce a înțelege istoria înseamnă tocmai a-i înțelege capacitatea de neschimbare și conservare?

Scenariul care descrie tranzacția Orientul Mijlociu contra Est nu e deloc simplu. Operația poate fi perturbată de nenumărați factori. Prețul petrolului care rănește Rusia în fiecare zi va fi un element major. Dacă blocul condus de Arabia Saudită va menține o cotă mare de producție, prețul nu va urca. Alianța Rusiei cu Iranul apare, dintr-o dată, într-o altă lumină. E de așteptat ca Iranul să forțeze o ruptură sau o decizie anti-saudită în OPEC. În același timp, nimic nu va împiedica Iranul să facă zile negre Saudiților întreținînd războiul civil din Yemen. Statele Unite pot, de asemenea, influența jocul, pompînd țiței pe piață și lărgind exploatările de gaz de șist. Însă aceste ipoteze sînt nesigure.

Mult mai cert, Rusia va deschide partida Siria contra Ucraina, mizînd pe slăbiciunea UE. Europa e prinsă pînă peste cap de problema refugiaților și vede cum cotele electorale ale radicalilor cresc vertiginos în Franța, Elveția, Austria, Suedia și Olanda. Europa va fi mai mult decît dispusă să ajungă la o înțelegere cu Rusia, dacă asta poate aduce stoparea valului de refugiați și presupune „doar” retragerea discretă din Ucraina.

Europa de Est poate fi sigură de un singur lucru: provocările Rusiei se vor înmulți și agrava. Un gol de securitate uriaș s-a deschis, iar Rusia nu a ezitat și nu va ezita nici de acum înainte să îl umple cu subversiune politică și militară.

Scenariul de mai sus e contrazis de comentatori care văd o altă desfășurare a evenimentelor. Majoritatea pleacă de la ipoteza, perfect logică în teoria clasică, după care Rusia va deveni în curînd victima propriei inițiative. E vorba de argumentul supraexpunerii. Conform acestui argument, Rusia nu va putea face față cerințelor drastice ale unei campanii pe două fronturi. În plus, dificultățile economice, cheltuielile militare și posibilele pierderi pe front vor spori nemulțumirea populară și se vor solda cu o răsturnare de regim. Din păcate, acest argument e plauzibil doar în limitele societăților deschise occidentale - un lucru pe care mulți teoreticieni par să nu-l înțeleagă încă.

După 70 de ani de autoritarism sovietic și post-soietic, politicienii și comentatorii ar fi trebuit să știe deja că Rusia nu intră în criză internă după criteriile care provoacă o criză internă în Occident. Nemulțumirea populară poate crește și în Rusia, dar asta nu înseamnă că ea poate fi canalizată și transmisă. Nu are cine să o facă. Presa e în buzunarul administrației Putin. Opinia publică, atît cît există, e cu totul marginală. Administrația poate lua aproape orice decizie fără cea mai mică urmă de control parlamentar. Naționalismul și nostalgia după rangul de mare putere sînt cît se poate de vii. Amîndouă pot ține foarte bine și foarte mult de foame într-o țară ca Rusia. În sfîrșit, societatea rusă poate îndura mult mai mult decît își imaginează necunoscătorii. Rușii nu vor ieși în stradă pentru că trăiesc mai prost sau pentru că nu au acces la informație. Cei ce mizează pe așa ceva în analizele lor n-au înțeles nimic din miezul vieții umane și sociale ruse. Mai pe șleau spus, n-au priceput că esența comunismului și a autoritarismului e existențială. Cine așteaptă o „primăvară rusă” generată de dificultăți economice și de războiae nedorite va aștepta degeaba. Sigur, cineva poate obseva că pînă și comunismul sovietic a căzut. Așa e. După care a revenit, în altă formă și cu aceeași esență.

Fiindcă tot sînt la modă discuțiile despre mersul climei: primăvara rusă e un anotimp care există doar în Occident.