Traian Ungureanu

Scenariul care descrie tranzacția Orientul Mijlociu contra Est nu e deloc simplu. Operația poate fi perturbată de nenumărați factori. Prețul petrolului care rănește Rusia în fiecare zi va fi un element major. Dacă blocul condus de Arabia Saudită va menține o cotă mare de producție, prețul nu va urca. Alianța Rusiei cu Iranul apare, dintr-o dată, într-o altă lumină. E de așteptat ca Iranul să forțeze o ruptură sau o decizie anti-saudită în OPEC. În același timp, nimic nu va împiedica Iranul să facă zile negre Saudiților întreținînd războiul civil din Yemen. Statele Unite pot, de asemenea, influența jocul, pompînd țiței pe piață și lărgind exploatările de gaz de șist. Însă aceste ipoteze sînt nesigure.

Mult mai cert, Rusia va deschide partida Siria contra Ucraina, mizînd pe slăbiciunea UE. Europa e prinsă pînă peste cap de problema refugiaților și vede cum cotele electorale ale radicalilor cresc vertiginos în Franța, Elveția, Austria, Suedia și Olanda. Europa va fi mai mult decît dispusă să ajungă la o înțelegere cu Rusia, dacă asta poate aduce stoparea valului de refugiați și presupune „doar” retragerea discretă din Ucraina.

Europa de Est poate fi sigură de un singur lucru: provocările Rusiei se vor înmulți și agrava. Un gol de securitate uriaș s-a deschis, iar Rusia nu a ezitat și nu va ezita nici de acum înainte să îl umple cu subversiune politică și militară.

Scenariul de mai sus e contrazis de comentatori care văd o altă desfășurare a evenimentelor. Majoritatea pleacă de la ipoteza, perfect logică în teoria clasică, după care Rusia va deveni în curînd victima propriei inițiative. E vorba de argumentul supraexpunerii. Conform acestui argument, Rusia nu va putea face față cerințelor drastice ale unei campanii pe două fronturi. În plus, dificultățile economice, cheltuielile militare și posibilele pierderi pe front vor spori nemulțumirea populară și se vor solda cu o răsturnare de regim. Din păcate, acest argument e plauzibil doar în limitele societăților deschise occidentale - un lucru pe care mulți teoreticieni par să nu-l înțeleagă încă.

După 70 de ani de autoritarism sovietic și post-soietic, politicienii și comentatorii ar fi trebuit să știe deja că Rusia nu intră în criză internă după criteriile care provoacă o criză internă în Occident. Nemulțumirea populară poate crește și în Rusia, dar asta nu înseamnă că ea poate fi canalizată și transmisă. Nu are cine să o facă. Presa e în buzunarul administrației Putin. Opinia publică, atît cît există, e cu totul marginală. Administrația poate lua aproape orice decizie fără cea mai mică urmă de control parlamentar. Naționalismul și nostalgia după rangul de mare putere sînt cît se poate de vii. Amîndouă pot ține foarte bine și foarte mult de foame într-o țară ca Rusia. În sfîrșit, societatea rusă poate îndura mult mai mult decît își imaginează necunoscătorii. Rușii nu vor ieși în stradă pentru că trăiesc mai prost sau pentru că nu au acces la informație. Cei ce mizează pe așa ceva în analizele lor n-au înțeles nimic din miezul vieții umane și sociale ruse. Mai pe șleau spus, n-au priceput că esența comunismului și a autoritarismului e existențială. Cine așteaptă o „primăvară rusă” generată de dificultăți economice și de războiae nedorite va aștepta degeaba. Sigur, cineva poate obseva că pînă și comunismul sovietic a căzut. Așa e. După care a revenit, în altă formă și cu aceeași esență.

Fiindcă tot sînt la modă discuțiile despre mersul climei: primăvara rusă e un anotimp care există doar în Occident.

Pînă să întîlnească primii refugiați în carne și oase, Europa de Est a descoperit altceva: că are o uriașă problemă de securitate. În doar cîteva zile, ofensiva politică și militară a Rusiei în Siria a dat peste cap presupunerile și teoriile strategice, într-o arie uriașă cuprinsă între Baltica și Caspica. Iluziile au căzut rînd pe rînd, roase de naivitate, comoditate sau ignoranță.

Mai întîi, multă lume a trebuit să observe că Rusia n-are nici o reținere să deschidă în Siria, un al doilea teatru de război, după ce a intervenit în Ucraina. Brusc, a apărut ideea după care Vladimir Putin își pregătește opțiunile. Asta n-ar fi fost mare lucru. Problema sînt bănuielile după care, de fapt, Vladimir Putin a început să pregătească opțiunile celorlalți. Cu alte cuvinte, Putin așterne calea pe care adversarii vor găsi greu să nu calce. De obicei, acest joc se numește politica faptului împlinit. Numai că, în cazul politicii strategice, lucrurile sînt mai complicate.

Faptul împlinit e o mutare bună doar dacă se bazează pe o bună intuiție a capacității de joc a adversarului. Aici, Rusia are o experiență vastă și a învățat demult să se sprijine pe lipsa constantă de mișcări a adversarului. Asta înseamnă, pur și simplu, că Putin a pariat că, nici de data asta, Occidentul nu va răspunde pe măsură. Presupusa ripostă Occidentală putea veni din două direcții: UE și NATO (a se citi SUA). În ce privește UE, lucrurile sînt destul de clare. Liderii Uniunii nu au cum să reacționeze militar, dat fiind că nu au nici un fel de forță militară la dispoziție. În schimb, ei pot reacționa politic și au făcut-o deja, impunînd sancțiuni economice Rusiei. Sancțiunile costă fără îndoială economia rusă, deși ar fi de notat că prăbușirea prețului petrolului e o problemă mult mai dureroasă pentru încasările și bugetul rus. La fel de util de reținut e că sancțiunile UE sînt active pînă în ianuarie 2016. Problema se va pune, deci, din nou, peste doar trei luni. S-ar prea putea ca la acea dată convingerile și interesele liderilor europeni să arate cu totul altfel.

NATO are, în mod clar, capacitatea de a reacționa militar dar, în acest caz, întrebarea e dacă NATO are și voința politică de a reacționa militar. Și aici, Putin a calculat corect că nu există voință pentru o decizie care să declanșeze o reacție militară serioasă și directă. O recentă analiză americană cam avîntată, dar plauzibilă, descrie destul de bine situația. Rezumînd, pariul lui Putin e imbatabil pentru că pune alianței NATO întrebarea: sînteți gata să sacrificați cîteva mii de vieți?

Diagnosticul pe care a mizat Rusia nu e o surpriză. Noutatea e alta. Deschiderea teatrului de operații în Siria, multiplică miza. Pe masa de joc se află acum două situații deschise și urgente: Ucraina și Siria, Europa de Est și Orientul Mijlociu. Mai departe, asta înseamnă că Putin a dat Occidentului posibilitatea să opteze. În cele din urmă și nu prea tîrziu, Rusia va accepta să discute un aranjament general și, în acel moment, s-ar putea întîmpla două lucruri. Mai întîi, Occcidentul va găsi că e mai bine să stingi un incendiu mare în Orientul Mare, acceptînd un foc mocnit în Europa de Est. Și, doi, Europa de Est nu va avea nici un cuvînt de spus. Estul are toate șansele să cadă între roțile istoriei. Adică să revină la o postură cu care s-a obișnuit și de care a sperat degeaba că poate scăpa. Tranzacționat de mai bine de un secol între Rusia și Occident, Estul va trebui să accepte că lucrurile nu s-au schimbat și că Occidentul nu e pregătit să riște vieți și turbulențe masive pentru a opri noul asalt rus.