Traian Ungureanu

Înțelegerea spațiului răsăritean, mai precis a spațiului postsovietic, începe să se schimbe. Paradoxal, principala noutate, așa cum poate fi ea găsită în studii recente, e tocmai apelul la înțelegerea spațiului postsovietic - ceea ce e totuna cu a spune că, lăsînd la o parte rarele excepții, lumea sovietică și postsovietică au fost studiate în lipsa premizei de înțelegere. Mai clar, foarte puțini istorici au acceptat că această lume are un sens diferit care trebuie înțeles, înainte de orice interpretare.

În ultimii aproape 25 de ani, majoritatea studiilor au fost ghidate și, în mare parte, compromise de două imperative: apariția variantei democratice după căderea comunismului și, la polul opus, relativizarea comunismului. Această din urmă linie a fost promovată în special de istorici revizioniști care își fac un titlu de glorie din apolitismul științific. Pe scurt, revizioniștii au început să descopere, cu mîndrie științifică, trăsăturile pozitive și calitățile nebănuite ale sistemului comunist. S-a vorbit de o civilizație sovietică, de mobilitatea socială superioară în comunism și de succesul modernizării prin industrializare comunistă.

Interesant, aceste presupuneri, inepte pentru un istoric cu ochii deschiși, coincid în totalitate cu principalele convingeri ale veteranilor societății comuniste (pensionari, foști proletari) sau ale celor, mai tineri, care vorbesc cu regret de stabilitatea, prețurile fixe, locurile de muncă garantate, învățămîntul și spitalele gratuite. Și unii și alții repetă concluziile unei vieți pe care doar primii (veteranii sovietici) au trăit-o.

Cercetătorii care au ajuns, tîrziu, începînd cu anii ’80, la asemenea idei, nu au nici măcar scuza experienței directe. În cazul lor, ideologia stîngistă și mai ales relativismul (care face egale toate societățile) au jucat rolul decisive. Deschisă de de lucrările scrise de Sheila Fitzpatrick, direcția a cunoscut o certă înflorire pînă la începutul anilor ’90, după care s-a stins aproape cu totul. Lucrări de nișă sau capitole integrate în colecții de studii continuă să propună aceleași idei sau să schițeze abordări la modă, de tip feminist sau rasial. Însă curentul a fost practic discreditat sub presiunea evenimentelor istorice de la începutul anilor ’90.

Revoluțiile anti-comuniste și, apoi, prăbușirea Partidului Comunist în URSS, au devenit rapid noul ghid al cercetării istorice în spațiul post-sovietic. Imediat după 1989, ipoteza democratizării a cîștigat supremația și a orientat majoritatea studiilor aplicate lumii post-sovietice. Teza de bază a acestei direcții tumultoase spune că lumea postsovietică nu e în mod esențial diferită de lumea occidentală și, prin urmare, va suferi o transformare rapidă și plină de succes spre deschidere, democratiție, liber-schimb, legalitate și respectul proprietății. Neavînd o specificitate reală, lumea postsovietică va urma, rapid, cursul istoric al societăților occidentale. De notat că optimismul istoriografic de la începutul anilor ’90 s-a extins în următorii 10 ani asupra unei arii mult mai largi și a prezidat asupra teoriei exportului de democrație în Irak și Afghanistan.

La aproape 25 de ani de la apariția acestor ipoteze, cercetarea istorică începe să realizeze că a plecat pe un drum geșit. Evoluția spațiului postsovietic, din Europa de Est pînă în Asia Centrală, infirmă optimismul inițial. Democrația e, în cel mai bun caz, o realitate formală. Soluția autoritară pare să fi atins permanența în Rusia. România e, în ciuda progreselor, mereu în vecinătatea regimurilor de subordonare socialistă. Georgia, Ucraina, Belarus, Azerbaijan, Armenia țin alegeri și, după caz, cu fiecare rînd de alegeri, se îndepărtează de varianta occidentală propusă de relațiile cu Uniunea Europeană sau se limitează la iluzia unui regim de inspirație proprie.

Ceva în percepția lumii sovietice, așa cum a apărut ea în studiile ultimilor 25 de ani, e evident greșit. Ceva fundamerntal lipsește.

Bătălia de la Stalingrad a avut o desfășurare simplă. Asaltul german de vară a cucerit orașul și a împins forțele sovietice într-o fîșie minusculă, pe malul Volgăi. Concentrarea de forțe germane a folosit doctrina atacului de șoc pe care o utilizase cu atît success pe Frontul de Vest și, din iunie 1941, pe Frontul de Est. Dar Stalingrad (fostul și actualul Volgograd) era un oraș industrial cu date complet diferite de topografia fronturilor pe care luptase și cîștigase, pînă atunci, armata germană. Replierea sovietică din iarnă a prelungit pînă la agonie angajamentul pe care l-a transformat într-un război urban complicat și imprevizibil. Fiecare casă și hală industrială, fiecare stradă și intersecție s-au transformat în sub-bătălii de anihilare. Situațiile în care o clădire era împărțită de soldați sovietici care ocupau un etaj și soldați germani care ocupau alt etaj au fost frecvente.

Pierderile sovietice au continuat la o cotă uluitoare. În mare, ele au coincis cu cota generală de front, în care Armata Roșie a pierdut minimum cinci soldați pentru un soldat german, mult peste cota de 3/1 socotită, în mod classic, cotă irecuperabilă, de înfrîngere asigurată. Trupele sovietice au fost realimentate, cu eforturi incredibile, peste Volga, iar rezerva din spatele frontului a fost suplimentată cu aproape 1 milion de oameni. În ciuda superiorității numerice, Armata Roșie a fost supusă unui sistem de comandă pe care mulți îl socotesc eroic. Cercetători mai cumpăniți îl consideră irațional.

În decembrie 1942, la Stalingrad, speranța de viață a unui soldat rus era de 24 de ore, iar a unui ofițer de trei zile. Execuțiile în masă pentru nesupunere, lipsă de curaj sau dezertare au atins un nivel considerabil. Istorici ai problemei au vorbit de executarea a 13.000 de soldați sovietici. Cifra pare nverosimilă și e contrazisă de cercetări care menționează cîteva sute de execuții. E greu de știut care e adevărul. Arhivele sovietice tac și nici nu e de sperat că vor avea vreodată ceva e spus. Istoria Frontului de Est e înghițită de propagandă.

Autoritățile politice și militare sovietice au rescris istoria războiului, fără să fi scris vreodată o variantă primă, adevărată și abia ulterior falsificată. Documente descoperite recent spun, de pildă, că Generalul Chuikov, comandantul frontului Stalingrad, ar fi împușcat cu mîna lui, într-o singură zi, pe 14 septembrie 1942, șase ofițeri și comisari politici insuficient de combativi. Ziua de furie a lui Chuikov nu are cum să fie un incident izolat și, în aceste condiții, cifra execuțiilor sovietice nu are cum să fie decît foarte mare. De aici, întrebarea: ce a motivat soldații sovietici, la Stalingrad - frica sau eroismul? Regimul sălbatic de coerciție și presiune politică nu poate fi pus la îndoială. Comisarii politici prezenți în tranșee și presiunea de partid au jucat un rol extraordinar. Numărul membrilor de partid a crescut, între soldații sovietici angajați în bătălia de la Stalingrad, de la 25 la 50.000. Dar acest salt spectaculos poate fi înțeles doar de cunoscători ai mecanismelor politice sovietice. E, astfel, foarte probabil ca admiterea de noi membri să fie un gest deliberat al conducerii politice de partid, care a înțeles că trebuie să deschidă porțile într-un moment limită în care armata și ideologia sovietică riscau o înfrîngere gravă.

Însă, e la fel de adevărat, că puterea forțelor sovietice a fost rezultatul unei capacitățăi de efort fizic și moral extraordinare a soldaților. Răspunsul la întrebarea privitoare la motivație e dublu: presiunea politică a împiedicat orice reflex uman iar bravura a atins cote extraordinare.

La sfîrșitul lui noiembrie, odată încheiat transportul de rezerve din spatele frontului, Armata Roșie a declanșat o ofensivă de încercuire, sprijinită de un milion de oameni. Armata a 6-a germană și-a pierdut flancurile asigurate de trupe românești, și după patru zile a fost complet încercuită. În condiții de iarnă extremă, cu temperature de pînă la - 40 de grade și insuficient aprovizionată de podul aerian organizat în grabă, armata germană a parcurs, treptat, etapele anihilării: îngheț, foamete, destructurare mentală, colaps al ierarhiei de comandă, capitulare.

Din cei 110.000 de prizonieri capturați de sovietici doar 5000 aveau să se întoarcă acasă, după termene variind între 10 și 15 ani. Rata de supraviețuite corespunde, de altfel, aproape matematic ratei de supraviețuire între cei aproape cinci milioane de prizonieri sovietici capturați de germani pe toată durata războiului. Victoria sovietică a pus capăt speranțelor realiste de succes german pe Frontul de Est. Impactul militar, simbolic și psihologic a fost uriaș.

Istoria complexului uman pe care îl numim bătălia de la Stalingrad rămîne și va rămîne pentru mult timp o problemă morală și istorică nerezolvată. Chiar după deschiderea parțială arhivelor sovietice, clarificările sînt parțiale și lente. Recent, un set de 10.000 de pagini de mare valoare documentară a devenit accesibil și a fost interpretat de un istoric german care a consultat fondul Academiei de Științe de la Moscova. Fondul conține interviuri luate în 1945-46 unui număr de aproximativ de 300 de soldați și ofițeri sovietici participanți la bătălia de la Stalingrad. Inițiativa, de mult uitată, a aparținut unui istoric sovietic (Isaak Izrailevich). Ideea istoricului sovietic a fost formarea unui așa numit fond de istorie orală care ar fi urmat să slujească drept bază documentară viitoarelor istorii ale războiului. Îndată după încheierea interviurilor, fondul documentar a fost închis de autorități. Mărturiile participanților conțineau prea mult din ce nu era admis în varianta oficială și eroică a bătăliei de la Stalingrad. În mare e vorba, pur și simplu, de destăinuiri și reacții absolut omenești.

Iată-l, de pildă, pe faimosul Vasili Zaițev, lunetistul care a lichidat 250 de soldați și ofițeri germani, mărturisind că după Stalingrad a ajuns o epavă, că e bîntuit de amintiri de coșmar, că nu-și mai poate controla tremurul mîinilor și că nu își mai stăpînește nervii. Alți intervievați vorbesc de scene de canibalism în ambele tabere sau de compătimirea involuntară în fața tinerilor soldați germani uciși. Toate aceste declarații evident sincere și umane încălcau codul ideologic și, prin urmare, au fost ferecate într-un fund prăfuit de arhivă. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că Jochen Hellbeck, istoricul german care a prelucrat documentele într-o recentă carte de senzație (Protocolul Stalingrad), se poate bizui liniștit pe mărturiile culese în 1946. Nu există nici un motiv pentru care ar fi de crezut că, după victoria de la Stalingrad, cenzura și autoncenzura ar fi fost abolite. Evident, după o experiență de viață complet subordonată ideologiei de partid și după o experiență de front controlată total de Politruci, soldații și ofițerii știau foarte bine pînă unde pot fi deschiși și de unde trebuie să îți țină gura.

Chiar după această primă pătrundere în fondul arhivistic sovietic, istoria bătăliei de la Stalingrad va fi scrisă doar de obervatori sensibili ai umanității în situații extreme (exemplele nu lipsesc). Partea militară a acestei istorii e elucidată sau aproape elucidată. Partea politică și morală, altfel spus, adîncimile dezumanizării colective, sînt în continurae, obscure și, poate, insondabile. După 70 de ani, știm mai mult. Ceea ce nu înseamnă că înțelegem mai bine.