Traian Ungureanu

Vaticanul nu a avut nicicînd după război o presă şi o percepţie publică favorabilă. Însă ultimii 10-15 ani au făcut trecerea de la o indiferenţă uneori ostilă, la asaltul sistematizat, susţinut de campanii media globale, cu o abilitte remarcabilă.

Treptat, imaginea propriu-zisă a Bisericii catolice a dispărut şi a fost înlocuită cu tot atîtea cauze celebre şi dezastruoase.

Mai întîi, problema abuzurilor sexuale ale clerului catolic asupra minorilor. Scandalul a acoperit ani buni, în care dezbaterea a fost înghiţită de acuzaţii în cascadă şi revelaţii continue. Nimeni nu a reuşit sau nu a fost lăsat să pună această temă în termeni reali. Emoţia negativă a pus în mişcare majorităţi formidabile într-o ţară sau alta şi, în cele din urmă, Biserica Catolică a fost asimilată instituţional cu o conspiraţie sexuală. Catolicismul a devenit nu doar suspect ci în mod direct şi profesional o rezervaţie de pedofili. Vaticanul a fost timorat de la bun început şi nu a reuşit altceva decît să bată în retragere, aruncînd în urmă despăgubiri băneşti şi confirmîndu-şi pas cu pas acuzatorii.

Problema definiţiei spiritual-teologice a instituţiilor sociale a lovit încă mai grav stabilitatea şi credibilitatea Bisericii. Astfel, nu s-a înţeles încă îndeajuns ce avarii a produs redefinirea căsătoriei. Asaltul a doborît definiţia creştină a căsătoriei în numele politicii drepturilor. Astfel, militanţii care au impus în Anglia, Franţa şi alte state vest-europene căsătoria între persoane de acelaşi sex au rostogolit raţionamentul după care nu există deosebiri între dreptul la căsătorie şi, de pildă, drepturile civile ca dreptul la muncă sau dreptul de vot.

Prin urmare, căsătoria nu poate fi refuzată nici unui cuplul. Dacă partenerii sînt de acelaşi sex, asta e o chestiune lipsită de importanţă. Cu acest raţionament, militanţii au remorcat o mare parte a publicului şi, în acelaşi timp, au distrus esenţa originară a căsătoriei. Atacul a fost, evident, premeditat şi a urmărit să lovească în valorile umane tradiţionale. Cuplurile homosexuale aveau deja dreptul recunoscut la uniune civilă şi asta răspunde exact raţionamentului lor. Adică: pentru un drept redefinit civil, o uniune civilă.

Mutîndu-şi pretenţiile spre căsătoria religioasă, militanţii au găsit, de fapt, pretextul unui atac dur în interiorul sferei creştine. Biserica Catolică a reacţionat palid în faţa acestui abuz, în parte pentru că nu se mai poate scutura de postura timorată în care au adus-o ani de campanie „modernă” anti-religioasă.

Aceeaşi timiditate şi în faţa valului de persecuţii anti-creştine violente din lumea musulmană. În Orientul Mijlociu, Orientul Îndepărtat şi Africa, distrugerea de biserici şi asasinarea credincioşilor creştini a devenit o practică deschisă. Biserica Catolică a protestat, dar nu a încercat să coalizeze un front de opinie larg. Evident, apostolii militanţi anti-discriminare care găsesc nod în papură Bisericii, au ignorat complet valul islamic de discriminare anti-creştină violentă.

Biserica e izolată dar, în parte, această situaţie e şi efectul auto-izolării. Un Papă introvertit şi o Biserică timorată au grăbit prea mult declinul.

Retragerea Papei Benedict al XVI-lea a deschis un concurs de explicații în spatele căruia gîlgîie un amestec de bravadă intelectuală, cultură și semicultură teologică, istorie și referințe livrești. Multă lume încearcă să arate că știe ceva și, mai ales, că are acces la adevăruri încifrate. În mare parte, acest sprint spre dezlegarea obscurității vine din ambiția semidoctă a comentatorilor educați de moda literară a misterelor medievale și de cultura pop a exotismelor în cheie inițiatică. Altfel spus, prea multă lume s-a obișnuit cu basmele new age în care lumea e o suită de imagini simbolice pe care inițiații le pot descifra folosind coduri savante. O mare parte a acestei literaturi e de găsit în așa numitele cărți de aeroport, dominate de producțiile unui Dan Brown. Însă prestigiul acestei direcții vine de la romanele și eseurile lui Umberto Eco, autorul itlaian care a transformat, primul, erudiția cantitativă în ficțiune decorativă (”Numele Trandafirului” e piatra de căpătîi a acestui curent). Așadar, retragerea Papei nu avea voie să treacă fără corul interpretativ care a reușit, cu acest prilej, să își etaleze superioritatea și, în același timp, să își satisfacă veleitățile spirituale.

Și dacă Papa Benedict s-a retras, pur și simplu? Ce-ar fi dacă, în spatele acestei retrageri, s-ar afla lucruri obișnuite: bătrînețea, oboseala și, în cele din urmă, concluzia realistă care spune unui om de 85 de ani că nu mai poate face față răspunderii pe care o prespune oficiul suprem al Bisericii Catolice. Evident, această explicație a părut multora banală. Așa și e. Cu observația că și o explicație banală poate fi normală. Ea nu satisface apetitul interpreților de simboluri încifrate, dar asta nu e decît problema celor ce vor să vadă în tot ce e papal, catolic și creștin o aglomerare de mistere, conspirații și mesaje divine cifrate. Din păcate, pentru aripa simbologilor, Benedict a devenit Papă acum 7 ani, la vîrsta de 78 de ani, adică la vîrsta la care majoritatea vînătorilor de mistere, dar și majoritatea oamenilor cu meserii mult mai puțin pretențioase s-au retras demult. Benedict a început la capătul puterilor și nu avea cum să meargă înainte. Adevărat, decizia Papei Benedict are un contrargument în istoria imediat anterioară: exemplul extraordinar al Papei Ioan Paul al II-lea. Cel mai activ și respectat Papă al lumii moderne, Ioan Paul al II-lea, a stabilit un nivel de referință pe care succesorul lui, Benedict, nu l-a atins. Ioan Paul al II-lea a fost, timp de 27 de ani, conducătorul militatnt al lumii creștine. Ioan Paul al II-lea a reușit, în cel mai înalt grad, să afirme puterea Bisericii, înfruntînd deschis Puterea Politică a Comunismului. Victoriile l-au trecut pe Ioan Paul al II-lea în rîndul celor ce au hotărît schimbarea istorică de la sfîrșitul secolului XX. Un Papă care doboară comunismul nu e numai un Papă victorios, dar și liderul unei Bisericii active și influente. Mai mult, Ioan Paul a predicat, prin propria suferință, tragedia spiritului înconjurat de vîrstă și boală. Ioan Paul al II-lea a murit de Parkinson, dar nu s-a retras, ci a rămas Papă și om al rugăciunii pînă la capăt. Comparația e inevitabilă. Spre deosebire de predecesorul lui, Papa Benedict a cedat, cum s-ar putea spune, înainte de a înfrunta suferință, iar această decizie e un mod de a respinge implicit exemplul și modelul uman întrupat de Ioan Paul al II-lea. Într-adevăr, comparația e imediată, deși nu inevitabilă. Benedict e, totuși, un om epuizat care, la 85 de ani, a hotărît să se retragă, poate, pentru a nu dăuna Bisericii, cu imaginea unui Papă debil. Din acest punct de vedere, comparația e nedreaptă. Eroismul sprirtual al Papei Ioan al II-lea care a petrecut ani lungi luptîndu-se, din scaunul papal, nu e obligatoriu. Dar nu e nici dat. Nu oricine ajunge la tăria spirituală atinsă de Ioan Paul al II-lea. Retragerea lui Benedict nu poate fi criticată sub aspect uman. Tocmai aici e problema. Benedict a fost un Papă prea uman. Un Papă dedicat studiului şi reflexiei, un autor de lucrări cu mare deschidere spre publicul larg, dar şi o persoană fără vocaţia prezenţei publice. După activismul frenetic şi inspirat al Papei Ioan Paul al II-lea, discreţia stînjenită a Papei Benedict al XVI-lea a devenit cu atît mai vizibilă. În cele din urmă, bilanţul public al Papei Benedict a fost dat de această inaptitudine de angajament. O trăsătură care nu i se poate reproşa personal dar e decisivă într-o epocă în care imaginea publică face şi desface personalităţi şi instituţii. Benedict a pierdut toate sau aproape toate bătăliile publice. Adevărat, Benedict nu a pornit nici una din aceste bătălii. Sfîntul Scaun a fost tîrît în arena publică pentru a da lupte pe teme care i-au fost impuse cu ostilitate. Bilanţul lui Benedict, la capătul acestei serii de asalturi care au vizat defăimarea, e grav.