Traian Ungureanu

Bătălia de la Stalingrad a avut o desfășurare simplă. Asaltul german de vară a cucerit orașul și a împins forțele sovietice într-o fîșie minusculă, pe malul Volgăi. Concentrarea de forțe germane a folosit doctrina atacului de șoc pe care o utilizase cu atît success pe Frontul de Vest și, din iunie 1941, pe Frontul de Est. Dar Stalingrad (fostul și actualul Volgograd) era un oraș industrial cu date complet diferite de topografia fronturilor pe care luptase și cîștigase, pînă atunci, armata germană. Replierea sovietică din iarnă a prelungit pînă la agonie angajamentul pe care l-a transformat într-un război urban complicat și imprevizibil. Fiecare casă și hală industrială, fiecare stradă și intersecție s-au transformat în sub-bătălii de anihilare. Situațiile în care o clădire era împărțită de soldați sovietici care ocupau un etaj și soldați germani care ocupau alt etaj au fost frecvente.

Pierderile sovietice au continuat la o cotă uluitoare. În mare, ele au coincis cu cota generală de front, în care Armata Roșie a pierdut minimum cinci soldați pentru un soldat german, mult peste cota de 3/1 socotită, în mod classic, cotă irecuperabilă, de înfrîngere asigurată. Trupele sovietice au fost realimentate, cu eforturi incredibile, peste Volga, iar rezerva din spatele frontului a fost suplimentată cu aproape 1 milion de oameni. În ciuda superiorității numerice, Armata Roșie a fost supusă unui sistem de comandă pe care mulți îl socotesc eroic. Cercetători mai cumpăniți îl consideră irațional.

În decembrie 1942, la Stalingrad, speranța de viață a unui soldat rus era de 24 de ore, iar a unui ofițer de trei zile. Execuțiile în masă pentru nesupunere, lipsă de curaj sau dezertare au atins un nivel considerabil. Istorici ai problemei au vorbit de executarea a 13.000 de soldați sovietici. Cifra pare nverosimilă și e contrazisă de cercetări care menționează cîteva sute de execuții. E greu de știut care e adevărul. Arhivele sovietice tac și nici nu e de sperat că vor avea vreodată ceva e spus. Istoria Frontului de Est e înghițită de propagandă.

Autoritățile politice și militare sovietice au rescris istoria războiului, fără să fi scris vreodată o variantă primă, adevărată și abia ulterior falsificată. Documente descoperite recent spun, de pildă, că Generalul Chuikov, comandantul frontului Stalingrad, ar fi împușcat cu mîna lui, într-o singură zi, pe 14 septembrie 1942, șase ofițeri și comisari politici insuficient de combativi. Ziua de furie a lui Chuikov nu are cum să fie un incident izolat și, în aceste condiții, cifra execuțiilor sovietice nu are cum să fie decît foarte mare. De aici, întrebarea: ce a motivat soldații sovietici, la Stalingrad - frica sau eroismul? Regimul sălbatic de coerciție și presiune politică nu poate fi pus la îndoială. Comisarii politici prezenți în tranșee și presiunea de partid au jucat un rol extraordinar. Numărul membrilor de partid a crescut, între soldații sovietici angajați în bătălia de la Stalingrad, de la 25 la 50.000. Dar acest salt spectaculos poate fi înțeles doar de cunoscători ai mecanismelor politice sovietice. E, astfel, foarte probabil ca admiterea de noi membri să fie un gest deliberat al conducerii politice de partid, care a înțeles că trebuie să deschidă porțile într-un moment limită în care armata și ideologia sovietică riscau o înfrîngere gravă.

Însă, e la fel de adevărat, că puterea forțelor sovietice a fost rezultatul unei capacitățăi de efort fizic și moral extraordinare a soldaților. Răspunsul la întrebarea privitoare la motivație e dublu: presiunea politică a împiedicat orice reflex uman iar bravura a atins cote extraordinare.

La sfîrșitul lui noiembrie, odată încheiat transportul de rezerve din spatele frontului, Armata Roșie a declanșat o ofensivă de încercuire, sprijinită de un milion de oameni. Armata a 6-a germană și-a pierdut flancurile asigurate de trupe românești, și după patru zile a fost complet încercuită. În condiții de iarnă extremă, cu temperature de pînă la - 40 de grade și insuficient aprovizionată de podul aerian organizat în grabă, armata germană a parcurs, treptat, etapele anihilării: îngheț, foamete, destructurare mentală, colaps al ierarhiei de comandă, capitulare.

Din cei 110.000 de prizonieri capturați de sovietici doar 5000 aveau să se întoarcă acasă, după termene variind între 10 și 15 ani. Rata de supraviețuite corespunde, de altfel, aproape matematic ratei de supraviețuire între cei aproape cinci milioane de prizonieri sovietici capturați de germani pe toată durata războiului. Victoria sovietică a pus capăt speranțelor realiste de succes german pe Frontul de Est. Impactul militar, simbolic și psihologic a fost uriaș.

Istoria complexului uman pe care îl numim bătălia de la Stalingrad rămîne și va rămîne pentru mult timp o problemă morală și istorică nerezolvată. Chiar după deschiderea parțială arhivelor sovietice, clarificările sînt parțiale și lente. Recent, un set de 10.000 de pagini de mare valoare documentară a devenit accesibil și a fost interpretat de un istoric german care a consultat fondul Academiei de Științe de la Moscova. Fondul conține interviuri luate în 1945-46 unui număr de aproximativ de 300 de soldați și ofițeri sovietici participanți la bătălia de la Stalingrad. Inițiativa, de mult uitată, a aparținut unui istoric sovietic (Isaak Izrailevich). Ideea istoricului sovietic a fost formarea unui așa numit fond de istorie orală care ar fi urmat să slujească drept bază documentară viitoarelor istorii ale războiului. Îndată după încheierea interviurilor, fondul documentar a fost închis de autorități. Mărturiile participanților conțineau prea mult din ce nu era admis în varianta oficială și eroică a bătăliei de la Stalingrad. În mare e vorba, pur și simplu, de destăinuiri și reacții absolut omenești.

Iată-l, de pildă, pe faimosul Vasili Zaițev, lunetistul care a lichidat 250 de soldați și ofițeri germani, mărturisind că după Stalingrad a ajuns o epavă, că e bîntuit de amintiri de coșmar, că nu-și mai poate controla tremurul mîinilor și că nu își mai stăpînește nervii. Alți intervievați vorbesc de scene de canibalism în ambele tabere sau de compătimirea involuntară în fața tinerilor soldați germani uciși. Toate aceste declarații evident sincere și umane încălcau codul ideologic și, prin urmare, au fost ferecate într-un fund prăfuit de arhivă. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că Jochen Hellbeck, istoricul german care a prelucrat documentele într-o recentă carte de senzație (Protocolul Stalingrad), se poate bizui liniștit pe mărturiile culese în 1946. Nu există nici un motiv pentru care ar fi de crezut că, după victoria de la Stalingrad, cenzura și autoncenzura ar fi fost abolite. Evident, după o experiență de viață complet subordonată ideologiei de partid și după o experiență de front controlată total de Politruci, soldații și ofițerii știau foarte bine pînă unde pot fi deschiși și de unde trebuie să îți țină gura.

Chiar după această primă pătrundere în fondul arhivistic sovietic, istoria bătăliei de la Stalingrad va fi scrisă doar de obervatori sensibili ai umanității în situații extreme (exemplele nu lipsesc). Partea militară a acestei istorii e elucidată sau aproape elucidată. Partea politică și morală, altfel spus, adîncimile dezumanizării colective, sînt în continurae, obscure și, poate, insondabile. După 70 de ani, știm mai mult. Ceea ce nu înseamnă că înțelegem mai bine.

Primul și singurul lucru cert care se poate spune despre Stalingrad e: inimaginabil. Între toate ororile războaielor, bătălia de la Stalingrad rămîne abisul din abis - măcelul militar suprem de pe Frontul de Est, terenul celei mai cumplite căderi cunoscută în istoria violenței armate a umanității sau, mai degrabă, a inumanității. Episoade de o atrocitate comparabilă s-au înregistrat, poate, în teatrul de război din Pacific dar durata și amploarea coșmarului americano-japonez sînt limitate. Comparațiile în materie de sînt, oricum, indecente și inutilizabile. Bătălia de la Stalingrad a atins, însă, esența inumanității pure. Între august 1942 și februarie 1943, șase luni de apocalips premeditat au forțat o experiență irepetabilă și incomunicabilă. Esența ei întunecată rămîne înmormîntată, pentru totdeauna, în mințile zdruncinate și în mormintele cunoscute sau răvășite de vînt ale celor ce au fost acolo.

Dacă, într-adevăr, cifrele spun ceva, atunci, bătălia de la Stalingrad e echivalentul unui abator gigantic. Statisticile sovietice oficiale vorbesc de 475.000 de morți, militari și civili, de partea rusă. De partea germană, cifrele înregistrează 150.000 de militari uciși. Calcule neoficiale sugerează, însă, că, în total, numărul militarilor și civililor uciși atinge două milioane. Chiar acceptînd cifrele oficiale sovietice, pierderile Armatei Roșii la Stalingrad depășesc suma totală a pierderilor americane în al doilea război mondial (420.000). Dar cifrele oficiale, mai cu seamă cele sovietice, au fost și sînt un reper dubios. Ideologia și propaganda sovietice au dictat în mare măsură statisticile de război, așa cum au dictat, pe timp de pace, măsurătorile vieții economice, ale demografiei și ale vieților personale. Nu există, în cele din urmă, o bază de calcul sigură, un ultim registru real și nealterat ideologic, în scriptele unui regim a cărui ambiție centrală era, dealtfel, modificarea realității în totalitate și în fiecare din detaliile ei.

Problema pe care o ridică statistica de propagandă pe model sovietic nu e strict statistică. E existențială. Pierderile colosale care au lovit populația militară și civilă a Uniunii Sovietice încep îndată după instaurarea regimului bolșevic, în 1918 și continuă, vreme de 30 de ani, pînă în 1945. Războiul civil, epurările, teroarea se stat a anilor ’30 sînt șocuri premergătoare, continuate de patru ani de pierderi catastrofice, între 1941 și 1945. Dezastrul uman înregistrat în anii războiului nu e, deci, o excepție forțată de evenimente externe ci încununarea oribilă a unui ciclu inițiat dinăuntru. Calcule proiective pun pierderea de populație sovietică la 13%, în anii războiului.

Tabloul sacrificial al Marelui Război pentru Apărarea Patriei - numele fixat de propaganda comunistă - e parte a unei atitudini generale, dovada unei ideologii de stat în care persoana individuală dispare, iar masele - singurele unități reale ale ideologiei de stat comuniste – sînt disponibile și subordinate, pînă la sacrificiu, nevoilor statului communist. Din acest punct de vedere, Stalingrad și, dealtfel, toată masa umană pierdută pe Frontul de Est nu sînt doar „pierderi de război”, ci victimele unui ritual ideologic de sacrificiu. La 70 de ani de la încheierea celui mai mare măcel desfășurat pe un cîmp de luptă, memoria celor răpuși de nevoile ideologiei de stat trebuie respectată și adusă mai aproape de adevăr. De la un cap la altul al Frontului de Est, Armata Roșie a fost supusă unui regim de control politic formidabil.

Eroismul și patriotismul soldaților nu pot fi puse la îndoială. Însă nivelul pierderilor și, mai ales, regimul tactic de autodistrugere al marilor unități militare sovietice spun altceva. De la Comisarii Politici din tranșee la centrul de comandă politică de la Moscova (echivalent cu ordinele lui I.V. Stalin), ideologia a condus războiul, programînd, fără ezitare și fără întrerupere, moartea a milioane de soldați. Atacurile în masă lansate fără cea mai mică reținere în fața pierderilor și ordinele fără sens tactic au dus la moarte sigură armate întregi, în timp ce, în spatele frontului, era pregătit următorul val uman de sacrificiu.

În 70 de ani, propaganda, mitologia dar și sentimentele omenești ale unei societăți atît de încercate au acoperit esența marii depopulări sovietice a anilor 1918-1945 și, mai ales, apogeul distructiv al anilor de război. Oricît de greu ar fi de acceptat, sau tocmai pentru că e greu de acceptat, adevărul e că regimul sovietic a funcționat, pe tot parcursul acestui nerecunoscut Război de 30 de ani, împotriva ființei umane, după schema tipică a unui fundamentalism ideologic. Iar trăsătura principală a acestui tip de viziune e sacrificiul necondiționat în numele unei idei și la ordinul unei elite conducătoare. În principiu, nu există decît o diferență de cantitate între practica atacurilor teroriste sinucigașe așa cum o cunoaștem astăzi și valul uman trimis în abatoare de Stalin. Comuniștii sovietici au împărțit această atitudine cu adversarii lor naziști.

Imediat după invazia declanșată în noaptea de 20/21 iunie 1941, trupele germane au distrus liniile defensive sovietice (organizate execrabil) și au înregistrat un ritm de înaintare cu o medie de 250 de km pe zi. O armată victorioasă? Mai degrabă, o unitate de șoc înarmată ideologic și programată pentru exterminare. Nu numai faimosul Ordin al Comisarilor (care prevedea executarea imediată a Comisarilor politici sovietici) dar și agenda de eliminare fixată de conducerea politică nazistă au transformat înaintarea germană într-o cascadă de orori. Dezumanizarea programatică a evreilor și a populației slave - cei doi piloni ai îndoctrinării naziste – au fost puse rapid în practică. Ele s-au soldat cu operațiuni masive de exterminare a populației evreiești și cu plasarea prizonierilor și a populației civile slave în regim de sclavie. În august 1942, cînd s-au întîlnit la Stalingrad, pe Volga, cele două armate erau două sisteme de luptă complet fanatizate. Bătălia de la Stalingrad a devenit, în aceste condiții, o ciocnire sinistră între două sisteme inumane, gata să distrugă orice urmă de viață.