Traian Ungureanu

Ce anume e greșit și de unde vine greșala începe să se vadă din ce în ce mai bine. Pe scurt și foarte schematic, răspunsul e: absența culturii. Cercetarea a ignorat prea ușor nu numai diferențele, dar chiar existența unui tip de a organiza societăți și de a întreține relații umane pe care Estul l-a dezvoltat, nu numai în perioada dominației sovietice ci mult înainte. E vorba de o formulă în care ierarhia bate coordonarea socială orizontală, regimul proprietății e controlat de rețele politice, justiția e o continuare a formulei de putere de la vîrful statului, iar relația cu Occidentul (UE și SUA) e nesigură sau, în termeni aplicați, nu convinge o societate care preferă alte raporturi, mai vechi și mai bine testate.

Demonstrația și descrierea sînt de găsit într-un articol provocator și sensibil publicat recent de Bruce P. Jackson, în ultimul număr (din păcate!) al excelentei reviste Policy Review a Institutului Hoover. Articolul lui Jackson nu e neapărat polemic, deși autorul e cunoscut ca purtător de opinii și teorii neconvenționale sau, uneori, suspecte. Jackson vorbește de o eră dominată de „exuberanța irațională”, pînă spre 2008, timp în care consensul cercetătorilor și al guvernelor occidentale a fost dat de un optimism pro-democratic fără direcție și efect în lumea postsovietică. Însă Jackson înțelege motivele acestei atitudini pe care le găsește într-o structură de cunoaștere prin asociere și echivalare, practicată pe scară largă în sistemele teoretice occidentale.

Ce e cu adevărat grav nu e, însă, eroarea masivă, dar explicabilă de început, ci modul în care are loc, acum, la trezire, îndepărtarea de acest model. Jackson constată că erorile și exasperarea împing acum ansamblul politico-academic occidental spre dezangajare, spre o retragere simbolică și practică din spațiul post-sovietic. Mai mult, factori geostrategici generali nu fac decît să încurajeze ideea după care lumea post sovietică și Estul, în general, nu mai sînt importante și nu mai necesită eforturi politice, diplomatice sau de interpretare. Între acești factori, Jackson citează: perspectiva apropiată a unei Americi independente energetic (ca efect al revoluției gazelor de șist), evoluția formidabilă a Chinei (ceea ce face din Asia primul teatru strategic al lumii, iar din Estul post-sovietic o zonă secundară) și, mai banal, concluzia după care Rsuia e un pacient intratabil.

Articolul lui Jackson e salutar. Nu numai pentru că aduce o corecție fertilă în cercetarea academică a lumii postsovietice ci, mai ales, pentru că descrie noua linie politică occidentală de abandon sau semi-abandon în Est. Paradoxal, singura excepție relativă e Uniunea Europeană, cu al ei Parteneriat Estic sau – cum scrie Jackson – cu „ce a mai rămas din el”. Statele Unite par să fi conchis, sub administrația Obama, că Estul e o zonă marginală și neinteresantă, un spațiu lipsit de viitor și incomparabil mai puțin promițător decît Asia și Africa. Exact acest diagnostic e atacat de Jackson care avertizează că ruina (a doua ruină a lumii post-sovietice în 35 de ani) va avea efecte imprevizibile și directe asupra Occidentului. Jackson vorbește de șocul economic suplimentar pe care o prăbușire (foarte plauzibilă) a Estului îl va aplica unei economii occidentale deja clătinată de criza declanșată în 2008.

Însă riscurile strategice sînt încă mai mari. Un spațiu estic vulnerabil va fi speculat rapid de China, care își va promova energic interesele economice și strategice în zonă. În plan social, populațiile răsăritene vor fi tentate și turmentate de o neo-demagogie naționalistă-anti-europeană și asta va grăbi drumul spre dezordine politică și tulburări interne. Articolul lui Bruce P. Jackson nu putea veni mai la timp. Estul e în pragul unei transformări istorice grave.

Înțelegerea spațiului răsăritean, mai precis a spațiului postsovietic, începe să se schimbe. Paradoxal, principala noutate, așa cum poate fi ea găsită în studii recente, e tocmai apelul la înțelegerea spațiului postsovietic - ceea ce e totuna cu a spune că, lăsînd la o parte rarele excepții, lumea sovietică și postsovietică au fost studiate în lipsa premizei de înțelegere. Mai clar, foarte puțini istorici au acceptat că această lume are un sens diferit care trebuie înțeles, înainte de orice interpretare.

În ultimii aproape 25 de ani, majoritatea studiilor au fost ghidate și, în mare parte, compromise de două imperative: apariția variantei democratice după căderea comunismului și, la polul opus, relativizarea comunismului. Această din urmă linie a fost promovată în special de istorici revizioniști care își fac un titlu de glorie din apolitismul științific. Pe scurt, revizioniștii au început să descopere, cu mîndrie științifică, trăsăturile pozitive și calitățile nebănuite ale sistemului comunist. S-a vorbit de o civilizație sovietică, de mobilitatea socială superioară în comunism și de succesul modernizării prin industrializare comunistă.

Interesant, aceste presupuneri, inepte pentru un istoric cu ochii deschiși, coincid în totalitate cu principalele convingeri ale veteranilor societății comuniste (pensionari, foști proletari) sau ale celor, mai tineri, care vorbesc cu regret de stabilitatea, prețurile fixe, locurile de muncă garantate, învățămîntul și spitalele gratuite. Și unii și alții repetă concluziile unei vieți pe care doar primii (veteranii sovietici) au trăit-o.

Cercetătorii care au ajuns, tîrziu, începînd cu anii ’80, la asemenea idei, nu au nici măcar scuza experienței directe. În cazul lor, ideologia stîngistă și mai ales relativismul (care face egale toate societățile) au jucat rolul decisive. Deschisă de de lucrările scrise de Sheila Fitzpatrick, direcția a cunoscut o certă înflorire pînă la începutul anilor ’90, după care s-a stins aproape cu totul. Lucrări de nișă sau capitole integrate în colecții de studii continuă să propună aceleași idei sau să schițeze abordări la modă, de tip feminist sau rasial. Însă curentul a fost practic discreditat sub presiunea evenimentelor istorice de la începutul anilor ’90.

Revoluțiile anti-comuniste și, apoi, prăbușirea Partidului Comunist în URSS, au devenit rapid noul ghid al cercetării istorice în spațiul post-sovietic. Imediat după 1989, ipoteza democratizării a cîștigat supremația și a orientat majoritatea studiilor aplicate lumii post-sovietice. Teza de bază a acestei direcții tumultoase spune că lumea postsovietică nu e în mod esențial diferită de lumea occidentală și, prin urmare, va suferi o transformare rapidă și plină de succes spre deschidere, democratiție, liber-schimb, legalitate și respectul proprietății. Neavînd o specificitate reală, lumea postsovietică va urma, rapid, cursul istoric al societăților occidentale. De notat că optimismul istoriografic de la începutul anilor ’90 s-a extins în următorii 10 ani asupra unei arii mult mai largi și a prezidat asupra teoriei exportului de democrație în Irak și Afghanistan.

La aproape 25 de ani de la apariția acestor ipoteze, cercetarea istorică începe să realizeze că a plecat pe un drum geșit. Evoluția spațiului postsovietic, din Europa de Est pînă în Asia Centrală, infirmă optimismul inițial. Democrația e, în cel mai bun caz, o realitate formală. Soluția autoritară pare să fi atins permanența în Rusia. România e, în ciuda progreselor, mereu în vecinătatea regimurilor de subordonare socialistă. Georgia, Ucraina, Belarus, Azerbaijan, Armenia țin alegeri și, după caz, cu fiecare rînd de alegeri, se îndepărtează de varianta occidentală propusă de relațiile cu Uniunea Europeană sau se limitează la iluzia unui regim de inspirație proprie.

Ceva în percepția lumii sovietice, așa cum a apărut ea în studiile ultimilor 25 de ani, e evident greșit. Ceva fundamerntal lipsește.