Înțelegerea spațiului răsăritean, mai precis a spațiului postsovietic, începe să se schimbe. Paradoxal, principala noutate, așa cum poate fi ea găsită în studii recente, e tocmai apelul la înțelegerea spațiului postsovietic - ceea ce e totuna cu a spune că, lăsînd la o parte rarele excepții, lumea sovietică și postsovietică au fost studiate în lipsa premizei de înțelegere. Mai clar, foarte puțini istorici au acceptat că această lume are un sens diferit care trebuie înțeles, înainte de orice interpretare.
În ultimii aproape 25 de ani, majoritatea studiilor au fost ghidate și, în mare parte, compromise de două imperative: apariția variantei democratice după căderea comunismului și, la polul opus, relativizarea comunismului. Această din urmă linie a fost promovată în special de istorici revizioniști care își fac un titlu de glorie din apolitismul științific. Pe scurt, revizioniștii au început să descopere, cu mîndrie științifică, trăsăturile pozitive și calitățile nebănuite ale sistemului comunist. S-a vorbit de o civilizație sovietică, de mobilitatea socială superioară în comunism și de succesul modernizării prin industrializare comunistă.
Interesant, aceste presupuneri, inepte pentru un istoric cu ochii deschiși, coincid în totalitate cu principalele convingeri ale veteranilor societății comuniste (pensionari, foști proletari) sau ale celor, mai tineri, care vorbesc cu regret de stabilitatea, prețurile fixe, locurile de muncă garantate, învățămîntul și spitalele gratuite. Și unii și alții repetă concluziile unei vieți pe care doar primii (veteranii sovietici) au trăit-o.
Cercetătorii care au ajuns, tîrziu, începînd cu anii ’80, la asemenea idei, nu au nici măcar scuza experienței directe. În cazul lor, ideologia stîngistă și mai ales relativismul (care face egale toate societățile) au jucat rolul decisive. Deschisă de de lucrările scrise de Sheila Fitzpatrick, direcția a cunoscut o certă înflorire pînă la începutul anilor ’90, după care s-a stins aproape cu totul. Lucrări de nișă sau capitole integrate în colecții de studii continuă să propună aceleași idei sau să schițeze abordări la modă, de tip feminist sau rasial. Însă curentul a fost practic discreditat sub presiunea evenimentelor istorice de la începutul anilor ’90.
Revoluțiile anti-comuniste și, apoi, prăbușirea Partidului Comunist în URSS, au devenit rapid noul ghid al cercetării istorice în spațiul post-sovietic. Imediat după 1989, ipoteza democratizării a cîștigat supremația și a orientat majoritatea studiilor aplicate lumii post-sovietice. Teza de bază a acestei direcții tumultoase spune că lumea postsovietică nu e în mod esențial diferită de lumea occidentală și, prin urmare, va suferi o transformare rapidă și plină de succes spre deschidere, democratiție, liber-schimb, legalitate și respectul proprietății. Neavînd o specificitate reală, lumea postsovietică va urma, rapid, cursul istoric al societăților occidentale. De notat că optimismul istoriografic de la începutul anilor ’90 s-a extins în următorii 10 ani asupra unei arii mult mai largi și a prezidat asupra teoriei exportului de democrație în Irak și Afghanistan.
La aproape 25 de ani de la apariția acestor ipoteze, cercetarea istorică începe să realizeze că a plecat pe un drum geșit. Evoluția spațiului postsovietic, din Europa de Est pînă în Asia Centrală, infirmă optimismul inițial. Democrația e, în cel mai bun caz, o realitate formală. Soluția autoritară pare să fi atins permanența în Rusia. România e, în ciuda progreselor, mereu în vecinătatea regimurilor de subordonare socialistă. Georgia, Ucraina, Belarus, Azerbaijan, Armenia țin alegeri și, după caz, cu fiecare rînd de alegeri, se îndepărtează de varianta occidentală propusă de relațiile cu Uniunea Europeană sau se limitează la iluzia unui regim de inspirație proprie.
Ceva în percepția lumii sovietice, așa cum a apărut ea în studiile ultimilor 25 de ani, e evident greșit. Ceva fundamerntal lipsește.