Traian Ungureanu

Problema britanică a Uniunii Europene a revenit cu putere în prim plan, după discursul recent al Primului Ministtru David Cameron. Iar problema problemei britanice e răstălmăcirea.

În genere, presa și elita continentală au reușit să plaseze ideea după care britanicii suferă de o încăpățînare provincială, sînt iritanți și trebuie tratați așa cum tratezi un copil sau un țărănoi.

Într-adevăr, discursul rostit de David Cameron nu poate produce plăcere la Bruxelles. Cameron a reluat temele de bază ale scepticismului britanic. Liderii continentali ai UE le cunosc demult și le-au auzit în nenumărate variante articulate de presa și de partidele britanice.

Nimic nou, deci, în afara insistenței proaspete cu care britanicii reiau critici formulate pentru prima oară acum 50 de ani. Cu siguranță, britanicii sînt anti-europeni obsedați! Sau, poate, nu? Chiar dacă problema relațiilor UE-Marea Britanie e încărcată de clișee și ironii, datele ei principale merită revăzute. Prima supriză nu va întîrzia: diferența între caricatura oficială și realitate e uriașă.

Mai întîi, critica UE nu e un produs britanic ci o poziție engleză iar această precizare contează mult. Scepticismul britanic e produs de englezi, adică de acea parte a sistemului britanic de la care au pornit primele impulsuri democratice și prima articulare juridică a autonomiei personale în raport cu statul.

Istoria e lungă dar putem reține un rezumat simplu: Anglia (și sub tutela ei teritoriile britanice) au dezvoltat o societate cu un sistem legal extrem de puternic, gîndit ca instrument de îngrădire a abuzului puterii de stat împotriva cetățenilor și garant al distanței (separației) puterilor în stat.

Cu o asemnea bază, societățile britanice au dezvoltat experiența democratică, parlamentarismul și statul de drept mult mai devreme și mult mai intens (radical) decît statele din vestul și estul Europei continentale.

Experiența și avansul cert al tradiției de libertate engleză e o certitudine. Ea i-a ferit pe englezi de cancerul colectivist care a măturat Europa după 1900 și s-a soldat cu două războaie mondiale.

Tot ea a ținut în frîu birocrația, decătușînd, în schimb, individualismul și inițiativa capitalistă. Adevărat, englezii au rămas cu o suspiciune profundă față de Europa în care au văzut mereu un conglomerat de state aplecate spre anti-virtuțile disprețuite de englezi: etatism, birocrație, dirijism, controlul libertăților.

Temerile englezilor sînt, de multe ori, deplasate dar pleacă de la o realitate indiscutabilă. Critica engleză a Europei nu e, așadar, rolul unei supersitiții, al ignoranței sau al izolării. Poziția engleză vine dintr-o experiență istorică îndelungată. Englezii nu se prefac. Cînd critică Europa, englezii cred în ce spun.

Ei nu se ascund, nu vor lucruri nerezonabile și nu sînt depășiți de mersul lucrurilor ci, pur și simplu, se tem că pot pierde lucruri pe care le-au cîștigat primii și pe care le-au apărat fără întrerupere.

Disprețul superior pentru englezi, așa cum poate fi el vazut la lucru printre demnitarii UE, e o formă de snobism amestecată cu nechibzuință. Într-un moment în care Uniunea Europeană e pusă la încercare de o criză multiplă, plictisul superior în fața criticii engleze nu duce nicăieri.

Englezii vor o Uniune croită în jurul valorilor fundamentale ale democrațeiei politice și competiției economice. E limpede că dirijismul birocratic în care a excelat guvernarea UE nu e soluția. Uniunea Europeană pierde teren și, în această situație, nu ar trebui să ignore apelul englez.

Din catalogul îngrijorărăilor dat de ancehta site-ului citat lipsește una din cele mai discutate probleme ale ultimilor ani: economia. În afara, unor referințe la modelul chinez și la îndatorarea implacabilă a societăților occidentale, economia nu pare să spună mare lucru celor ce răspund la întrebarea despre problemele care ar trebui să ne dea de gîndit. Omisiunea nu e, totuși, o lacună. Ce se poate lesne înțelege din analizele prezentate de cei 150 de universitari e tocmai primatul culturilor. E vorba de tendințele și atitudinile fundamentale care cuprind societăți largi și generează, apoi, tot ce e, altfel, de neînțeles. De pildă, lipsa de creștere economică. În afara unei explicații culturale ar fi greu de înțeles de ce anume au început , dintr-o dată, toate economiile să slăbească, de ce productivitaea scade, de ce populațiile se relaxează sau dau semne că nu mai au chef și suflu pentru efortul elementar. Cu alte cuvinte, economia e o formă de expresie a culturii, dacă, prin cultură, se înțeleg valorile de bază pe care o societate le urmează la un moment dat. Evident, în condițiile în care sistemele de educație, sînt serios degradate - așa cum sugerează răspunsurile la ancheta amintită - criza nu poate decît să se adîncească. Impasul culutral va trece neobservat și va fi agravat prin chiar lipsa de înțelegere care îl înconjoară.

O notă de ușurare pentru predicții atît de pesimiste vine de la cei ce dau a patra categorie de răspunsuri. Nu foarte numeroasă dar destul de numeroasă pentru a constitui un curent solid, o serie de răsunsuri spunecă cea mai mai înrijorătaore tendință actuală e tocmai tendința de a ne îngrijora. Asemenea răspunsuri pot sugera un optimism mecanic dar în spatele lor se ghicește altceva. Tot o analiză care pune la bază cultura. Cei ce spun că ne îngrijorăm prea mult cunosc foarte bine caracterul ciclic al crizelor și, mai ales, caracterul ciclic al angoaselor sociale. La intervale regulate, în genere la sfîrșiturile numerice de veac sau mileniu ( 1000-2000) dar și în momentele de presimțire nervoasă a marilor schimbări, societățile au obiceiul de a se îngrijora. Mai corect spus, obiceiul de a se fixa în culte macabre sau revoluționare care prezic sfîrșitul lumii sau, dimpotrivă, apariția iminentă a unei lumi noi. În aceleași momente, gîndirea structurată a elitelor naște teorii și sisteme care explică de ce e inevitabilă căderea societăților sub presiunea unui factor sau a altuia. De pildă: șocul internetului, ruptura provocată de noi forme de medicină sau prăbușirea sistemelor de transmitere a valorilor( educația). Observația celor ce pun în context aplecarea spre îngrijorare e corectă. Nu sîntem pentru prima oară în situația de a prevesti crize generale și degradări fără remediu. Însă, între cei ce găsesc motive de îngrijorare seriaosă și cei ce sînt îngrijorați de cei ce se îngrijorează, un lucru pare destul de limpede: ne aflăm într-un moment de tecere de la o lume la alta, de la o epocă istorică la alta. Certitudinea unei schimbări masive de mijloace și viziune e, dealtfel, într-un fel sau altul, cuibărită peste tot: în toate mințile și în toate societățile. Trăim într-un moment în care există o singură mare nelămurire: care va fi direcția precisă din care se va naște noua noastră cultură. În rest, certitudini: nimeni nu-și mai face iluzia că lumea pe care începem să ne-o aducem aminte tot mai greu va supraviețui sau va renaște.