Traian Ungureanu

Politica pare multora o poveste sută la sută cinică. Pentru tot mai mulți dezamăgiți, politica e jocul preferat și profitabil al mincinoșilor. Firește, din această formulă se înțelege că toți sau aproape toți ceilalți sînt oameni corecți, logici și lucizi. Cine gîndește așa a ghicit, fără îndoială ceva adevărat, dar a pornit la drum cu o mare greșeală: ideea după care politica e a politicienilor și nu are nimic de-a face cu ceilalți.

Din nefericire, lucrurile sînt mult mai complicate. Politica e un joc, dar un joc de mase. Politicienii pot face și desface orice, cu condiția să obțină sprijin popular. Politica e o acțiune colectivă în care răspunderile se împart diferit, dar revin, pînă la urmă, tuturor. E, oare, rolul electoratului neînsemnat sau chiar nul, așa cum par să creadă cei ce văd în clasa politică răul suprem?

Experiențe recente demonstrează, în mod repetat, că politica e, în mare măsură, orientată de opiniile celor mulți, chiar atunci cînd aceste opinii merg, fără ezitare, împotriva realității. Altfel spus, dacă politicienii sînt cinici, același lucru se poate spune și despre alegători. Situațiile în care o societate e, cît de cît, redresată de guverne care iau lucrurile în serios, doar spre a fi sancționate de alegători, nu sînt o raritate. Un exemplu flagrant vine din Anglia. De ce acest exemplu? Pentru că Anglia e una din puținele țări lovite de criză care au reușit, în ciuda tuturor pronosticurilor, să revină la creștere economică, să creeze locuri de muncă și să reducă masiv deficitul bugetar. Rezultatele economice ale guvernării sînt neașteptat de bune, dar rezultatul politic al rezultatelor economice e paradoxal. Guvernul care a scos Anglia din criză pierde teren, iar opoziția care a făcut mult rău economiei, pe cînd era la guvernare, cîștigă teren.

În România, perioada de după 2010 e, în mare, definită de același paradox: dreapta salvează economia și e pedepsită, stînga repetă greșelile care au dus la impas economic, dar e tot mai populară. Cum se explică această evidentă lipsă de logică nimeni nu știe, dar un lucru e limpede: curentul vine dinspre alegători și societate în genere. Oricît ar fi de nepoliticos și oricîte omagii trebuie adresate societății în numele democrației, electoratul trebuie, totuși, taxat. Cinismul nu e proprietatea exclusivă a politicienilor, de vreme ce mase mari de oameni au sub ochi realități incontestabile, dar le ignoră. Cîteva elemente ne pot ajuta să înțelegem mai bine de ce se comportă așa societățile și ce țintesc ele cu acest gen de comportament.

La mijlocul anilor '30, regimul nazist german a impus un nou viitor al culturii. Sub direcţia obsesiilor rasial-artisitice ale lui Adolf Hitler, fostul pictor amator şi neobositul filozof al purificării, administraţia nazistă a stabilit un canon, un nou şi ultim etalon care avea să măsoare adevărata cultură şi să elimine arta impură. Nazismul îşi impunea viziunea proiectînd un soi de clasicism, bazat pe naţionalism şi cultul arhaic al eroilor. Mai important, noul canon cultural nazist prevedea eliminarea imediată a oricărei forme de cultură modernă, a oricărui artist evreu şi a oricărei deviaţii de la schema fixă a purităţii germane.

Pentru a separa clar între pur şi impur, canonul nazist decreta interzicerea aşa numitei culturi „degenerate”. Exemplele trebuiau popularizate. În 1937, administraţia nazistă a organizat, la München, o expoziţie de „Entartete Kunst” - Artă Degenerată. Anul următor, la Düsseldorf, naziştii deschideau un salon similar desinat muzicii „degenerate”-„Entartete Musik”. Salonul de la München a adunat cîteva sute de lucrări confiscate de la colecţionari evrei şi expuse dispreţului naţional, înainte de a fi eliminate din circuitul public. Printre artiştii „degeneraţi”: Picasso, Matisse, Van Gogh, Ensor, Dix, Ernst, Klee, Kandinsky, Archipenko, Kokoshka, Mondrian. După ce expoziţia a fost purtată prin marile oraşe ale Germaniei şi Austriei, lucrările au dispărut.

Ceea ce nu înseamnă că s-au pierdut. Un negustor de artă, pe nume Hildebrand Gurlitt, a cumpărat o bună parte a lucrărilor, pe o sumă ridicolă. Arhivele spun, că tablourile au fost vîndute, în medie, la echivalentul a 20 de euro bucata. După război, H. Gullit a fost interogat de autorităţile americane şi a declarat, destul de plauzibil, că lucrările au fost distruse în timpul marelui bombardament al Dresdei, din februarie 1945. Cazul a fost închis iar H. Gurlitt a murit, după cîţiva ani, într-un accident de circulaţie.

În următorii aproape 60 de ani, nimeni şi nimic nu a mai deschis dosarul Gurlitt. Descinderea din apartamentului fiului a demonstarat, însă, că istoria dispariţiei lucrărilor era falsă. În tot acest timp, dincolo de bănuielile, de informaţiile de arhivă, anchetele, campaniile şi studiile care au redeschis zi cu zi şi caz cu istoria regimului nazist german, fabulosul lot de picturi dindărătul stivelor de conserve a rămas necunoscut. Şi, din fericire, intact. Experţii spun că maldărele de cutii, temperatura constantă şi lipsa luminii directe au făcut ca lucrările să se păstreze perfect.

Oricare ar fi detaliile şi oricare doza de hazard, reapariţia lucrărilor „degenarate” sfidează. Ne-am obişnuit să credem că istoria e accesibilă şi, oarecum, neputincioasă în faţa cercetării. Surprizele sînt excluse, iar surprizele de proporţii sînt o insultă. Ideea după care noutăţile pot apărea pe nepusă masă a fost exilată undeva la limită, între norocul arheologului şi paranoia din care cresc teoriile conspiraţiei. Mai mult, trecutul a devenit, odată cu supremaţia prezentului, o zonă pacificată şi, în consecinţă, indiferentă.

Ar fi păcat ca, după marea descoperire de la München, să tragem concluzia că nici o istorie nu e acceptabilă şi că orice istorie poate fi sau chiar trebuie revizuită şi întoarsă cu capul în jos. Nu e nimic ilogic în supriza de la München. Somnolenţa autorităţilor germane - care au pierdut zeci de ani după 1945 şi au divulgat marea descoperire la un an şi ceva după percheziţie - poate explica destule. Istoria nu s-a schimbat. E vie şi recalcitrantă. Iar asta scapă, în genere, vremurilor noastre care se grăbesc să declare închise epoci, evenimente şi biografii. Indiferent de ce ne place să credem astăzi, mersul istoriei nu se opreşte niciodată. Din cînd în cînd, accidente formidabile de tipul decoperirii de la München ne spun că istoria nu „degenerază” ci se regenerează.