La mijlocul anilor '30, regimul nazist german a impus un nou viitor al culturii. Sub direcţia obsesiilor rasial-artisitice ale lui Adolf Hitler, fostul pictor amator şi neobositul filozof al purificării, administraţia nazistă a stabilit un canon, un nou şi ultim etalon care avea să măsoare adevărata cultură şi să elimine arta impură. Nazismul îşi impunea viziunea proiectînd un soi de clasicism, bazat pe naţionalism şi cultul arhaic al eroilor. Mai important, noul canon cultural nazist prevedea eliminarea imediată a oricărei forme de cultură modernă, a oricărui artist evreu şi a oricărei deviaţii de la schema fixă a purităţii germane.
Pentru a separa clar între pur şi impur, canonul nazist decreta interzicerea aşa numitei culturi „degenerate”. Exemplele trebuiau popularizate. În 1937, administraţia nazistă a organizat, la München, o expoziţie de „Entartete Kunst” - Artă Degenerată. Anul următor, la Düsseldorf, naziştii deschideau un salon similar desinat muzicii „degenerate”-„Entartete Musik”. Salonul de la München a adunat cîteva sute de lucrări confiscate de la colecţionari evrei şi expuse dispreţului naţional, înainte de a fi eliminate din circuitul public. Printre artiştii „degeneraţi”: Picasso, Matisse, Van Gogh, Ensor, Dix, Ernst, Klee, Kandinsky, Archipenko, Kokoshka, Mondrian. După ce expoziţia a fost purtată prin marile oraşe ale Germaniei şi Austriei, lucrările au dispărut.
Ceea ce nu înseamnă că s-au pierdut. Un negustor de artă, pe nume Hildebrand Gurlitt, a cumpărat o bună parte a lucrărilor, pe o sumă ridicolă. Arhivele spun, că tablourile au fost vîndute, în medie, la echivalentul a 20 de euro bucata. După război, H. Gullit a fost interogat de autorităţile americane şi a declarat, destul de plauzibil, că lucrările au fost distruse în timpul marelui bombardament al Dresdei, din februarie 1945. Cazul a fost închis iar H. Gurlitt a murit, după cîţiva ani, într-un accident de circulaţie.
În următorii aproape 60 de ani, nimeni şi nimic nu a mai deschis dosarul Gurlitt. Descinderea din apartamentului fiului a demonstarat, însă, că istoria dispariţiei lucrărilor era falsă. În tot acest timp, dincolo de bănuielile, de informaţiile de arhivă, anchetele, campaniile şi studiile care au redeschis zi cu zi şi caz cu istoria regimului nazist german, fabulosul lot de picturi dindărătul stivelor de conserve a rămas necunoscut. Şi, din fericire, intact. Experţii spun că maldărele de cutii, temperatura constantă şi lipsa luminii directe au făcut ca lucrările să se păstreze perfect.
Oricare ar fi detaliile şi oricare doza de hazard, reapariţia lucrărilor „degenarate” sfidează. Ne-am obişnuit să credem că istoria e accesibilă şi, oarecum, neputincioasă în faţa cercetării. Surprizele sînt excluse, iar surprizele de proporţii sînt o insultă. Ideea după care noutăţile pot apărea pe nepusă masă a fost exilată undeva la limită, între norocul arheologului şi paranoia din care cresc teoriile conspiraţiei. Mai mult, trecutul a devenit, odată cu supremaţia prezentului, o zonă pacificată şi, în consecinţă, indiferentă.
Ar fi păcat ca, după marea descoperire de la München, să tragem concluzia că nici o istorie nu e acceptabilă şi că orice istorie poate fi sau chiar trebuie revizuită şi întoarsă cu capul în jos. Nu e nimic ilogic în supriza de la München. Somnolenţa autorităţilor germane - care au pierdut zeci de ani după 1945 şi au divulgat marea descoperire la un an şi ceva după percheziţie - poate explica destule. Istoria nu s-a schimbat. E vie şi recalcitrantă. Iar asta scapă, în genere, vremurilor noastre care se grăbesc să declare închise epoci, evenimente şi biografii. Indiferent de ce ne place să credem astăzi, mersul istoriei nu se opreşte niciodată. Din cînd în cînd, accidente formidabile de tipul decoperirii de la München ne spun că istoria nu „degenerază” ci se regenerează.