Traian Ungureanu

Peste cîteva săptămîni, Republica Moldova va semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Ucraina şi Georgia au în faţă, acelaşi angajament dar decizia nu e, încă, luată. Armenia a renunţat, după ce Rusia a simplificat situaţia transformînd-o în şantaj: ori cu UE, ori fără pavăză rusă şi, deci, pe picior de război cu Azerbaijanul.

Acordul de Asociere e o înţelegere relativ simplă: statele de pe flancul de Est al UE se angajază să respecte standarde europene în justiţie, economie şi comerţ. Acordul de asociere e, practic, pasul care aduce statele semnatare foarte aproape de modelul european. Cine semnează Acordul, se pregăteşte să devină un stat compatibil cu lumea europeană, pentru că acceptă să urmeze aceleaşi reguli şi valori.

Pasul următor e admiterea în UE, deşi semnarea Acordului nu garantează automat admiterea şi nici nu fixează un orizont de timp imediat. Vom afla cine va semna şi cine nu va semna pe 29 noiembrie, la Vilnius, unde va avea loc summit-ul Parteneriatului Estic - programul care reglează din 2009 relaţiile Uniunii cu statele din Est. Ucraina pare în pragul unei decizii pozitive, dar lucrurile nu sînt tranşate. Formal, ucrainienii au făcut mult şi au adoptat în trombă o suită de legi care elimină obstacole şi îndreaptă lucruri. Problema fostului premier Iulia Timoșenko e încă nerezolvată. Timoșenko e tot în închisoare şi autorităţile ucrianinene ezită. Timoșenko ar putea fi trimisă la tratament în afara Ucrainei, dar liderii ucrainieni nu par dispuşi să o absolve de pedeapsa cu închisoarea. Altfel spus, ucrainienii iau în discuţie doar cazul persoanei private şi refuză să se ocupe de problema politică. Negocierile continuă şi rezultatul e în cuumpă dar e foarte posibil ca Ucraina să semneze la Vilnius Acordul de Asociere.

Georgia nu are încă un răspuns clar. Totuşi, presiunile recente ale Rusiei care a trecut la provocări stridente în zonele de teritoriu georgian pe care le ocupă militar par să-i fi convins pe liderii georgieni că apropierea de Europa e unica soluţie.

Moldova a trecut, deasemenea, prin tratamentul de tumefiere coordonat de la Moscova, dar angajamentul Moldovei a fost întotdeauna clar. Chişinăul n-a avut nevoie de ameninţări ruseşti pentru a se declara gata de apropierea de Europa.

Poate fi explicată problema apropierii de Europa numai prin presiunile ruseşti? Dacă da, atunci semnăturile de pe Acordul de asociere nu vor fi nimic altceva decît un semn de disperare. În această variantă, Uniunea Europeană devine o zonă de refugiu. Evident, în aceste condiţii, angajamentul pro-european al statelor semnatare pierde din autenticitate. Există, oare, şi alte motive pentru care apropierea de Europa e un cîştig? Pînă la urmă, de ce ar fi bine ca statele estice să se angajeze în orbita europeană?

Ce vor avea statele estice de cîştigat, mai ales că semnătura pe Acordul de Asociere presupune cooptrea într-un acord de comerţ liber (DCFTA) care va zdruncina, la început, pieţele statelor estice? Dincolo de retorica festivă, avantajele apropierii de UE trebuie explicate în faţa unor societăţi care au o experienţă de neîncredere şi suferinţă în relaţiia cu un alt bloc şi cu o altă orbită - blocul şi orbita sovietică. De ce ar crede oameni, în genere ocupaţi cu lucrurile concrete şi cu greutăţile neîncetate ale ultimilor 20 de ani de democraţie, că apropierea de UE e un lucru bun?

Însumînd, se poate observa că inamicii jurați ai fumatului s-au bătut pentru măsuri care sfidează logica elementară. E greu de crezut că inamicii fumatului sunt prin excelență ilogici dar e mult mai ușor de crezut că inamicii fumatului nu sunt de fapt inamici ai fumatului, ci amici ai propriului ego, pe care îl promovează folosind pretextului fumatului. Altfel, ar fi greu de înțeles de ce acești oameni cheltuiesc atîtea discursuri pentru a impune măsuri parțiale și ciudate. De ce, adică, se folosesc de „salamizarea” fumatului care e transformat într-o suită de felii foarte subțiri, tocmai bune pentru a prelungi spectacolul, fără a rezolva problema. Spectacolul face, evident, bine notorietății și aurei morale a politicianului anti-fumat, dar nu aduce nimic în ajutorul aceluiași fumător pe care politicianul îl plînge și îl vede, mereu, la un pas de moarte. În definitiv, dacă fumatul e una din cele mai periculoase otrăvuri pentru om, de ce nu se hotărăsc inamicii neîmpăcați ai fumatului să se bată pentru intezicerea fumatului?

Ciudat, în acest caz companiile de tutun, guvernele care scot fumatul din locurile publice și militanții anti-fumat se întîlnesc pe aceași parte a baricadei. Pe toți îi leagă unul și același lucru: interesul. E ușor de înțeles că pînă și o comapnie de tutun vrea ce vrea orice companie: să facă afaceri în profit. Ceva mai greu de înțeles e care e interesul guvernelor: pe de o parte, orice guvern poate afurisi fumatul pentru a se prezenta publicului în calitate de guvern moral, fără a uita, însă, să taxeze masiv alegîndu-se cu încasări fabuloase de pe urma fumatului pe care, altfel, același guvern îl detestă.

În sfîrșit, cel mai greu de văzut pare interesul anti-fumătorilor militanți. În cazul lor, întîlnim o formă perversă de moralitate ipocrită care dă, de altfel, tonul pe scena vieții publice de astăzi. La fel ca atîția alți campioni ai binelui, militanții anti-fumat fac o campanie de imagine strălucită care le asigură notorietatea pozitivă și le satisface, în secret, nevoia de auto-adulare. Odată stîrpit fumatul, acest sport moral cu cîștig garantat ar dispărea. Cheia succesului stă, aici, în prelungirea la infinit a campaniilor, care adaogă cîte o nouă restricție de detaliu, fără să pună capăt problemei. Imaginați-vă, după același tipar, o mișcare pacifistă care ar milita pentru eliminarea rachetelor și folosirea exclusivă a obuzelor de calibru mic în razboaie.

Evident, fumatul nu e o virtute și nici nu poate fi transformat într-o valoare de patrimoniu. Însă mulți oameni fumează cu plăcere. Unii se îmbolnăvesc și mor, alții fumează fără probleme majore, iar alții se lasă de fumat, la un moment dat. La fel de normală e existența campaniilor publice de avertizare anti-fumat. Însă din clipa în care acțiunile anti-fumat se transformă într-o industrie care sfințește politicieni, ambiții și egouri, lucrurile se schimbă. Setea de auto-promovare e dușmanul echilibrului și mulți din cei ce se folosesc de fumat pentru a se sfinți devin, în aceași clipă, dușmanii de moarte ai discernămîntului și bunului simț. Intervenția agresivă în viața privată, fie și sub pretextul salvării fizice a individului, lovește mai întîi în dreptul individual de a decide. Statul și agenda corectă devin dădace ale societății. Pe calea deschisă în acest fel vor păși, curînd, alte interdicții și faceri de bine impuse de un corp profesionist de apărători ai virtuții.

Singurul adevăr inatacabil în chestiunea fumatului e că fumatul are un singur antidot: voința. Și o sumedenie de adjuvanți - de la prieteni, la pastile și tratamente mai largi. Însă printre ei nu se numără marii preoți ai facerii de bine, care se ocupă, cu adevărat, doar de propria imagine și de perpetuarea controversei din care se hrănesc. Fumatul e un caz relativ elementar de dependență toxică. Ingineria morală, practicată cu atîta sete de producătorii de bine, e un caz infinit mai complicat de dependență interioară. Fumatul poate fi eliminat prin efort propriu și mijloace medicale. Dragostea de sine e o boală mult mai grea și cere terapia pe viață. Cel mai adesea, fără efect.