Traian Ungureanu

În vremurile noastre inundate de prezent, istoria s-a devalorizat. Trecutul e, în acelaşi timp, foarte încăpător şi foarte neînsemnat. Un număr enorm de figuri şi evenimente apar şi dispar aruncate fără prea multe discuţii în trecut. Apariţia şi dispariţia frenetică a actualităţii, a făcut din trecut un spaţiu nelimitat în care cade şi se transformă în nimic tot ce era viu cu cîteva minute sau, în cazurile mai norocoase, cu cîteva ore mai înainte. Trecutul a devenit, astfel, un coş de gunoi infinit. Iar coşurile de gunoi nu interesează.

De aici, declasarea istoriei care a pierdut aproape tot în faţa prezentului neîncetat. Lipsa de importanţă a ce a fost şi nu mai e a ajuns una din rarele legi universal acceptate. Consensul e rupt, uneori, de erupţii ciudate care readuc la suprafaţă trecutul în înfăţişări bizare şi, de regulă, jenante pentru gardienii prezentului.
Iată, de pildă, ultima erupţie atestată, aşa cum a început şi continuă ea, sub privirile derutate ale mediilor de informare, opiniei publice şi autorităţilor.

Totul a început într-un apartament banal, într-un bloc nu mai puţin banal din München. O descindere a poliţiei a deschis un univers secret şi sordid, împănat de valori şi frumuseţi incomparabile. Firul care a condus poliţia în apartamentul octogenarului Cornelius Gurlitt a pornit, acum cîţiva ani, de la un control de rutină la frontiera germano-elveţiană. Gurlitt avea asupra lui 9000 de euro. Nimic ilegal. Ceva a lăsat, însă, impresia că lucrurile duc mai departe şi autorităţile germane au decis să îl supravegheze discret pe C. Gurlitt. După cîeva luni, cînd apartamentul lui Gurlitt a fost percheziţionat, anchetatorii au dat, mai întîi, peste munţi de conserve expirate, ziare îngălbenite şi vechituri stivuite alandala. Un apartament de bătrîn maniac.

În spatele resturilor, se ascundeau, însă, un secret şi o minune. 1400 de tablouri, desene şi gravuri de mari maeştri moderni. La un loc, un mare muzeu de artă contemporană, înghesuit într-o vizuină cu conserve. Valoare cumulată: în jur de 1 miliard de euro. Între lucrări, cîteva capodopere imediat recognoscibile de Chagall, Matisse şi Picasso. Restul, e o avalanşă de lucrări necunoscute ale celor mai cunoscuţi artişti ai anilor 1900-1930: Otto Dix, Franz Marc, Emil Nolde. Dar adevărul e că, în afara procurorilor germani, nimeni nu are, încă, o imagine completă asupra tezaurului din spatele conservelor.

Povestea acestei descoperiri şocante nu e de înţeles în afara istoriei: iar istoria e, şi în acest caz, un labirint contradictoriu. Cîteva date, azi uitate de marele public şi citate doar în lucrări academice, pot fi de folos. Cazul Gurlitt nu e o curiozitate demnă de prima pagină a ziarelor şi, la drept vorbind, nu e nici măcar un caz cu nume de persoană. Ce s-a deschis în faţa noastră odată cu uşa apartamentului din München e istoria însăşi, istoria care nu poate fi îndesată într-un coş de gunoi, nici măcar atunci cînd doarme printre resturi.

Mai întîi, trebuie făcută diferenţa. Acordurile de Asociere cu UE nu sînt impuse. Nimeni nu trebuie să semneze şi oricine e liber să nu semneze. Orbita europeană nu are nimic de-a face cu orbita sovietică impusă prin forţă şi nici cu orbita rusă pe care Mosova o promovează, acum, prin şantaj. Diferenţa e importantă pentru că ţine cont de partener. În varianta europeană, semnatarii sînt parteneri maturi şi voluntari, nu victime prea mărunte pentru propria părere. Mai departe, dincolo de semntimentul nobil dar nu neapărat obligatoriu al celui ce semnează după propriul cap, rămîne întrebarea: care e cîştigul practic? În genere, răspunsurile pe care le aud oamenii la televizor se opresc atunci cînd e vorba de lucruri practice sau se duc spre prezentări tehnice din care publicul află că oamenii o vor duce mai bine pe măsură ce datele economice vor deveni şi ele mai bune.

În acest fel, cine vrea va înţelege că UE înseamnă bani. Şi nu va înţelege greşit. Numai că banii nu vor veni în pragul casei, aduşi de poştaş. Banii europeni sînt bani de folosit şi investit în proiecte. Iar proiectele, fie că e vorba de drumuri, canalizare sau şcoli, trebuie mai întîi puse la punct în dosare care trebuie aprobate. Apoi, statul trebuie să îşi facă treaba şi să aducă banii pe proiectele aprobate, de la Bruxelles la nevoile satului, comunei sau oraşului. În teorie, totul poate merge strună. În realitate, toate guvernele se împotmolosec pe undeva şi lucrurile merg mai bine sau mai rău, dar nu fără complicaţii.

Europa înseamnă bani, dar banii au nevoie de pază bună şi de funcţionari corecţi. Alt răspuns spune că apropierea de Europa va aduce dreptul la liberă circulaţie. E aşa, dar nu fără nuanţe. Moldovenii cu paşapoarte româneşti au deja cale deschisă, dar ceilalţi vor primi acest drept în trepte. Negocierile pentru liberalizarea vizelor durează. Moldova e într-o poziţie bună, dar mai are de aşteptat.

Alţii se gîndesc la garanţii de securitate. Şi aici, realismul trebuie să înlocuiască iluziile. Apropierea de Europa va schimba statutul ţărilor din Est. Odată plasat în orbita europeană, un stat nu e neapărat mai bine apărat dar e, în orice caz, mai respectat. UE nu e o putere militară şi, din acest punct de vedere, nu poate feri statele asociate de ameninţări. UE e însă o putere diplomatică şi asta îi va face mai atenţi pe cei care vor binele sau răul statelor estice.

UE e, deasemenea, o putere economică şi un Acord de Asociere cu UE garantează un salt important: statul care a semnat Aordul de Asociere devine, imediat, un stat credibil pentru investitori şi pentru banii lor. Orice companie şi orice om de afaceri va socoti că e în siguranţă pe terirotiul, în economia şi în legislaţia unui stat care a fost acceptat în orbita europeană.

Toate aceste lucruri trebuie tratate onest. Cîştigurile sînt reale, dar nu imediate. Ele vin, dar ating omul de rînd, în timp şi doar prin mijlocirea autorităţilor. Ce e important e că, într-un fel sau altul, mai repede sau mai încet, efectele vor ajunge la oameni. Ceva se va schimba în felul lor de viaţă iar acest ceva se va vedea cu timpul. Cum se spune, cu o vorbă care nu dă buzna, dar nici nu întîrzie prea mult, „nivelul de viaţă va creşte”.

Aici intervin lucruri care nu par grozave, dar au o importanţă nemaipomenită. Pînă la urmă, apropierea de Europa va aduce o schimbare care nu poate fi măsurată în ceasuri precise, dar va shimba complet mersul ţărilor din Est. Încet-încet, obişnuinţele oamenilor şi ale autorităţilor se vor schimba. Lucrurile se vor petrece după altă rînduială. Şefii vor fi mai puţin aplecaţi spre abuz, oamenii vor vorbi mai puţin răstit între ei, autorităţile şi supuşii vor învăţa să se respecte mai mult, instituţiile îşi vor face mai conştincios treaba, adeverinţele vor ieşi mai repede, omul care se va duce la bancă nu se va mai prezenta frămîntînd cuşma în mîini, şcolile vor fi mai curate şi mai bune pentru copii, spitalele vor începe să aibă pacienţi adevăraţi, nu oameni prinşi la strîmtoare şi mulşi de bani. Nu vor veni toate deodată, dar vor veni.

Mai important, fără o apropiere de Europa, nimic din toate acestea nu ar putea măcar începe să se nască. Într-un cuvînt, cel mai important şi mai sigur rezultat al apropierii de Europa e civilizarea. România trece de șapte ani prin acest proces. Nu l-a dus la capăt şi mai are mult pînă va încheia. Dar, dacă exemplul României slujeşte la ceva, atunci trebuie spus că marele cîştig e începutul civilizării. Într-o ţară în care nesimţirea şi abuzul nu aveau de ce să se teamă, măsura şi buna cuvinţă au început să-şi facă loc. Apropierea de Europa împinge trecutul afară din prezent şi dă oamenilor mai mult loc de trăit după capul lor şi cu fără frica de mizeria la care îi poate obliga şeful, statul sau vecinul.