Traian Ungureanu

Alegerile prezidențiale din Franța vor hotărî foarte mult. Numele noului Președinte va fi cunoscut după două tururi, primul duminică și al doilea, după două săptămîni, pe 6 mai. De numele noului Președinte atîrnă un lanț de consecințe care depășesc net problemele naționale franceze. Semnalul trimis de rezultatul alegerilor nu va rămîne mult timp o chestiune de politică internă franceză.

Contextul european unificat de problemele comune ale crizei comune va da o cameră de ecou în care decizia alegătorilor francezi va reverbera îndelung. Altfel spus, numele noului Președinte al Franței va fi totuna cu un impuls spre păstrarea sau spre reconsiderarea raporturilor politice în fiecare capitală europeană.

E sigur că disputa finală se va da între Nicolas Sarkozy, președintele în funcție, candidat al dreptei, și François Hollande, președintele Partidului Socialist, candidat al stîngii. Ceilalți opt candidați nu au șanse de victorie dar pot influența masiv rezultatul final.

Tabloul outsiderilor influenți a suferit, însă, o schimbare dramatică. Pentru prima oară în ultimii 10 ani, a treia forță în alegeri nu mai e candidatul Frontului Național, partidul dreptei radicale. Pe aceași poziție, a apărut candidatul stîngii radicale, Jean-Luc Melenchon, un fost socialist sprijinit de comuniști, care a trecut la un program marxist de contestație a capitalismului, bazat pe limitarea autonomiei băncilor, egalizarea veniturilor și impozitarea severă a persoanelor cu venituri mari. Cu acest program, Melenchon a atras în jur de 15%, adică o proporție egală cu voturile atrase de Marine Le Pen, candidată a dreptei radicale. Mai simplu spus, radicalii de stînga și de dreapta au fiecare în jur de 15% din voturi.

Asta înseamnă că aproape o treime a alegătorilor francezi s-au deplasat spre extreme, unde găsesc ideologii diferite pentru un fond comun de sloganuri și propuneri anti-capitaliste, anti-bancare, protecționiste și naționaliste. Aici e cea mai importantă tendință în preferințele francezilor. Ea e dată de presiunea crizei și se concretizează într-o neliniște care cere măsuri radicale de apărare a intereselor franceze, prin care mai toată lumea înțelege drepturile și nivelul de viață ale salariaților. Așadar, o treime a electoratului nu acceptă starea de lucruri actuală și își dorește revenirea la vremuri de siguranță. Ceea de înseamnă, mai departe, că pentru suficient de mult francezi, alegerile prezidențiale nu sînt legate de candidați ci de viitorul imediat al vieții și al economiei.

Problema e că această treime de electorat plasează viitorul imediat în trecut, pentru că, pur și simplu, nu poate înțelege sau accepta noua realitate economică europeană. Efectul acestei presiuni nu va da Franței un Președinte radical dar va decide, foarte probabil, atît numele finalistului cîștigător - Sarkozy sau Hollande - cît și cursul viitor al politicii franceze și europene.

În aparență, răspunsul e simplu: democrație. Așa spun manualele și buna cuvință civică. Însă simplitatea nu e chiar la ea acasă în societăți care au devenit, dintr-un motiv sau altul, cu totul și cu totul altceva decît era de așteptat la viteză istorică nomală.

Acum 20 de ani, imediat după independență, Azerbaijanul a trecut cu greu pirn criza clasică a statelor post-sovietice. Mai precis, renașterea independenței azere a fost urmată imediat de perspectiva cît se poate de reală a dispariției. Conflicltele etnice interne și conflictele istorice externe au explodat simultan și Azerbaijanul a ajuns, în cîteva luni, la un pas de dezintegrare. A urmat un alt episod clasic. Nevoia de autoritate a adus în scenă un regim forte și națiunea s-a regrupat în jurul unui patriotism agresiv. În sfîrșit, noul regim politic a jucat energic și fără excepții cartea deschiderii economice.

Petrolul și gazele au fost scoase pe piață iar regimul investițiilor străine a fost curățat de bariere. O nouă clasă de antreprenori locali s-a îmbogățit feroce, fără să-și cîștige însă autonomia. Controlul politic a rămas intact și a impus o chirie de fidelitate care cere afacerilor să își respecte stăpînul. Dezvoltarea politică a rămas mult în urma boom-ului economic, dacă nu cumva a rămas pe loc, fără să primească dreptul la cea mai firavă evoluție.

Conflictul nerezolvat și, foarte posibil, perpetuu cu Armenia vecină a asigurat cadrul de urgență și datorie națională pe care un regim sever știe să îl folosească foarte bine. E, totuși, greu de imaginat pe ce alt drum ar fi putut înainta Azerbaijanul. Energiile interne, atîtea cîte erau, au fost încolonate și absorbite de suveranitatea în pericol. Virtutea, sau mai degrabă cumințenia cetățenească, au fost premiate de un nivel de viață și de subvenții de stat la care nimeni nu putea visa. Presiunile democratic-occidentale n-au trecut nicodată de teorii pînă la urmă atenuate de exporturile de petrol și gaze azere. Ceea ce nu înseamnă că o situație explicabilă e totuna cu o soluție cîștigătoare.

În fond, modelul azer conține marea întrebare a viitorului global: e suficient succesul economic plenar sau societățile au nevoie și de alte ingredinete pentru a se consolida? Căci, în vreme ce limitele politice ale vieții publice azere sînt explicabile, nimic nu garantează reușita istorică a episodului opulent de astăzi. Multă lume se va declara mulțumită de viața într-un stat care acceptă șansa la prosperitate și elimină nesiguranța proprie realității nealterate. Nimeni nu se poate declara împotriva prosperității și a ordinii stabile. Însă viitorul pune la încercare calități, forme de comportament și de gîndire pe care asemenea state nu le stimulează ci le evită sau le elimină cu totul.

Viitorul naște imprevizibilul și îl așază în fața colectivităților. În asemenea situații, societățile rezistă în măsura în care au încredere, și autonomie, adică exact calitățile care adorm în societăți propsere, controlate autoritar și scutite de gimnastică politică. În acest caz, e mai ușor de văzut de ce anume democrația nu e o complicație gratuită ci un anternament național solid. State ca Azerbaijanul și, în proporții diverse, numeroase state asiatice și sud-americane, cred că au găsit în capitalismul autoritar o soluție durabilă. Formula are din ce în ce mai mulți admiratori în Europa de Vest, nemaivorbind de Europa de Est, unde tentația autorității n-a dispărut niciodată. Direcția e tentantă dar nu tocmai înțeleaptă. Democrația e marginalizată prea ușor, pentru că e rău înțeleasă și, în orice caz, neconvenabilă.

Cumulul de autoritate pe care îl cere modelul azer e, în primul rînd, succesul grupurilor care dețin autoritatea și n-o folosesc pentru a stimula participarea publică la viața publică. Un stat bine condus e un stat care investește în lărgirea libertății, cu atît mai mult dacă are norocul să stea pe un munte de aur, petrol sau gaze. Altfel, resursele devin, un blestem care se va întoarce, nu foarte tîrziu, împotriva statului. Sau s-a întors, de la bun început, așa cum se vede în cazul Rusiei. Și nu se vede în cazul statelor sărace lipite la sol și subsol ca Elveția sau Olanda.