Traian Ungureanu

Treptat, cuvintele își schimbă sensul, într-o măsură atît de mare încît, uneori, își pot veni singure de hac. Însă nici o limbă poate fi vătămată, fără a-și vătăma, mai apoi, vorbitorii. Cuvinte ca bogat-bogați, sărac-săraci au devenit, de cîțiva ani încoace, sunete complet rupte de înțelesul lor vechi și foarte apropiate de puterea unei arme care tulbură mințile.

După dezlănțuirea crizei financiar-bancare, acum aproape 4 ani, orice referință la bogăție s-a transformat într-o vină, într-un act de acuzare teribil și fără recurs. Bogații au trecut în boxă, bogăția a devenit rușinoasă iar săracii și sărăcia au fost încoronate și așezate în fruntea virtuților omenești. Răsturnarea e complicată și greu reversibilă. Căci îndreptarea acestui abuz poate foarte ușor oprită de observația după care orice schimbare e un act de cruzime față de umiliți și obidiți. Și totuși, cuvintele își au rostul lor iar preschimbarea lor face, pînă la urmă, mult mai mult rău celor ce au deja parte de rău.

Marea și explicabila excepție e furia estică. În 20 de ani de răsturnări, esteuropenii au învățat să deteste o clasă nouă de bogăție stridentă; și au dreptate. Apariția noii clase opulente a estului e rezultatul unei fraude aproape generale. Noii superbogătași ai estului nu au nici una din datele antrepenoriale ale burgheziei și au toate datele unui grup de delapidatori îngăduiți politic de complicii de la cîrma statului. Așadar, situația din est e complet diferită de povestea bogăției vestice.

În Occident, bogații au fost trimiși între păcătoși de un val de indignare provocat de criza financiară dar cîrmuit în direcție greșită de militanții anti-capitaliști. Situația e absurdă. Căci păcatele bogaților sînt condamnate de cei ce au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a le grăbi. Povestea e lungă dar poate fi rezumată destul de lesne. Astfel, bogăția sfruntată care s-a clădit, adesea, pe prostirea sau jecmănirea săracilor e fructul unui capitalism complet eliberat de răspunderi morale. Iar retragerea valorilor morale din societățile occidentale a fost obiectivul îndărătnic și reușita finală a celor ce au subminat, defăimat și demolat morala tradițională, în numele eliberării de supersitție.

Astăzi, același grup progresist denunță din răsputeri capitalismul sălbatic, bogăția și aroganța bogaților. Cu alte cuvinte, părintele îți afurisește odrasla, profesorul îți spurcă elevii iar magicianul îți denunță creaturile. Acest final tragic și ridicol încununează o schimbare lansată acum aproape două secole. Detaliile sînt relativ simple, deși prea puțini comentatori își doresc cu adevărat să țină cont de ele și încă mai puțini vor să admită existența lor istorică.

Au existat, însă, cu adevărat, timpuri în care bogații și bogăția, aveau cu totul alt nume și renume. Povestea e cu atît mai importantă cu cît ea vine din tradiția care a întemeiat civilizația europeană. Începuturile ei sînt de găsit în cadrul de viață creștin. Bogăția n-a fost nicodată în conflict cu valorile creștine. În acele vremuri, mult înainte de apariția a ce numim astăzi modernitate, bogăția era perfect suportabilă pentru că era legată strîns de muncă și de moderație. Cu alte cuvinte, lumea reglată de valorile creștine nu interzicea succesul și nu cultiva resentimentul.

Bogăția era o realitate binevenită și mereu însoțită de chibzuință. Avuția avea un înțeles aproape uitat astăzi și se lega, înainte de toate, de datoria de a conserva și de a transmite valoarea muncii. Bogăția nu avea legătură cu ostentația și consumul ci obliga la chibzuință și, mai departe, la buna plasare în viitor. Gesturile provocatoare ale bogăției etalate și consumate aiurea lipseau în acea lume. Dimpotrivă, banul era onorat dacă năștea bani și aducea, astfel, ceva în plus lumii din jur. În esență, comportamentul rațional față de bani, așa cum îl întîlnim în modul de viață creștin, e perfect compatibil cu ceea se va numi mai tîrziu capitalism. Dealtfel, după era de maxim creștin, odată cu intrarea în marea epocă burgheză, bogăția e în continuare lgată strîns de virtuți personale și comunitare. Figurile de mari antrepenori, bancheri și industriași britanici, olandezi și americani sînt, multă vreme, marcate de o zgîrcenie proverbială, mai bine zis de un dezinteres clar față de spectacolul opulenței. Banii se duceau în construcții solide și sprijineau cauze publice.

Această situație flagrantă deschide obligatoriu o discuție despre agenda și comportamrentul presei - instituția care nu încetează să-și enunțe și autocomenteze independența și caracterul sacru-democratic.

Prima întrebare privește motivele. De ce a decis presa că oroarea de la Toulouse e produsul direct sau indirect al dreptei? Ipoteza extremismului de dreapta nu era, bineînțeles, exclusă dar nici singura de neexclus. Atunci, de ce n-a așteptat presa primele indicii de anchetă? Pentru că decizia presei fusese dinainte luată: dreapta e întotdeauna de vină. De ce nu e stînga niciodată de vină? Pentru că e curată din oficiu. De ce e stînga mereu pură în relatările de presă? Pentru că presa însăși e majoritar de stînga și nu se va auto-incrimina. Dar ce va face? Va ataca, fără jenă și scrupule, sub orice pretext, dreapta, pentru a pune mai bine în valoare caracterul umanitar și progresist al stîngii aflată întotdeauna lîngă și nu contra obidiților de tot felul; săraci, muncitori, imigranți.

Însă apelul mediatic al stîngii e un ansamblu mult mai complicat decît o presupune simpla emisie de lozinci. Cazul Toulouse e o lecție exemplară. Sistemul stăpînește subilități extrase din repertoriul consacrat al propagandei comuniste. Așa de pildă, ideea după care un neadevăr nu trebuie analizat ci repetat. Pînă la urmă, minciuna va convinge sau va lăsa, pînă și în mințile echilibrate, o îndoială. În cazul Toulouse, operațiunea a pornit de la declarațiile ucigașului care crede că răzbună copii palestinieni uciși în ciocnirile cu forțele israeliene. Paralelismul e aberant. El presupune că soldații israelieni dau buzna în școli și case palestiniene unde execută, rînd pe rînd, copii. În enorma lor majoritate, copiii palestineini sînt uciși de foc de armă sau de proiectile israeliene dar asta pentru că sînt ținuți cu bună știință de palestinieni în casele de unde pornesc tirurile anti-israeliene. Această manevră respingătoare e demult documenată și cunoscută. Ea e tot un calcul propagandistic în care cîștigul e dublu: copiii-ostatec pot fi motivul pentru care israelienii nu trag și tot copiii-ostatec devin, în cazul în care au fost uciși de proiectile israeliene, un atu devastator împotriva israelienilor. Era sau nu era datoare presa să aducă aceste lămuriri în fața justificării prezentate de ucigașul din Toulouse? Evident, rolul presei e să informeze, ceea ce nu e totuna cu a reproduce și repeta.

Or presa nu a făcut altceva decît să repete afirmațiile ucigașului, pretinzînd ipocrit că relatează faptele și atît. Efectul acestei repetiții necorectate e sigur. Intoxicare pentru acea parte a publicului care nu e neapărat pro-palestiniană și alibi pentru acea parte a publicului care e pro-palestiniană. În acest fel, cercul se închide în jurul faimosului procedeu propagandistic al așa numitei „echivalențe moale" care spune că nimeni nu e mai bun decît altcineva și că, în definitiv, cei ce par mai buni sînt mai răi. Acest procedeu a fost folosit cu deosebit succes de propaganda clasică sovietică, în cele mai diverse variante, pentru a justifica sau înobila operațiuni comuniste. În fond, pretenția fundamentală a comuniștilor a fost, de la bun început, că au fost nevoiți să anexeze statele comuniste pentru a le apăra de pericolul permanent al agresiunii imperialiste.